Am mai scris despre minunăția Escarpment-ului – o formațiune geologică accidentată, cu văi tăiate în piatră de râuri și ghețari, ce au reușit să șlefuiască stânca sau chiar să creeze peșteri – ce merge de la Niagara până în Nord, la Tobermory, de-a lungul peninsulei Saugeen, care astăzi se numește Peninsula Bruce. Noi ne-am îndrăgostit de formele acestea de relief, de varietatea aparent nesfârșită de surprize, de nenumăratele râuri și lacuri, aud chiar că Hamiltonul ar fi capitala mondială a cascadelor, așa de numeroase sunt în apropierea cotiturii lacului Ontario. E un farmec greu de descris, o magie aparte… și deși Escarpmentul este în teorie protejat, am remarcat totuși fragilitatea lui, mai ales din cauza fărâmițării limitrofe în proprietăți private încercuite cu garduri de sârmă ghimpată, ce limitează mișcarea sălbăticiunilor pădurii. Când am vizitat o altă rezervație naturală, Dundas Valley Conservation, ce are cca. 40 de km de serpentine, dintre care câteva se găsesc pe Bruce Trail, am remarcat două grupuri de căprioare: o mamă cu doi pui și mai încolo alte două, de data aceasta pe proprietatea cuiva… asta pentru că occidentalului îi place să dețină pământul pe care trăiește. Aborigenii au știut să împartă, să co-locuiască, să mențină și să transfere frumusețea intactă generațiilor viitoare. Noi însă o parcelăm, o fragmentăm și construim cea mai mare casă posibilă pe fiecare palmă de teren – iar asta chiar în drumul căprioarelor. Toți am dori să cumpăram la marginea lizierei, numai că după noi vine următorul care se interpune între tine și pădure, și la fel va face următorul, care se va interpune între cel dinaintea lui și ce-a mai rămas din pădure, până când ea dispare fără urmă.
Dundas Valley Conservation are vreo 1200 de hectare și e străbătută de unele dintre primele drumuri marcate de omul alb. Citesc chiar că în zonă au fost construite în secolul al XVIII-lea case de vacanță pentru mai marii zilei, dar surprinzător, proprietățile unora dintre ei au fost donate publicului și au ajuns astfel să facă parte din rezervație. Jos pălăria, am gândit, câți ar face asta? Să ai așa o proprietate și să vrei să o împarți cu lumea largă, pentru bucuria generațiilor viitoare, în loc să o parcelezi și să o vinzi cu bucățica! Mai mult, acolo urma să fie găzduiți copii cu handicap, în dorința de a-i învăța ce înseamnă Dumnezeirea, așa cum splendid au declarat-o în engleză: ”See God’s purpose related to nature and develop respect for individual worth”.
Prin această rezervație naturală traversează The Heritage Trail (Serpentina Moștenirii), un drum accidentat, parcă vedeam indienii mergând din stâncă în stâncă și comunicând sonor de pe o parte a hăului, pe partea cealaltă. Pe acolo se transportau mărfuri când râurile înghețau iarna. Nu departe se găsește cascada Canterburry, una dintre cele patru cascade din Dundas Valley Conservation area… da, un nume englezesc, în amintirea unuia dintre proprietari, înainte ca ea să fi fost returnată obștii… Apoi am tras o fugă la Tiffany Falls, o cascadă înaltă de 21 de metri, ce începe de la buza unor stânci rotunjite de ape și ghețari. Ea a fost numită după primul doctor din zonă de (pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea–începutul secolului al XIX-lea). Se pare că la înmormântarea lui a participat multă lume și s-a vorbit mult după aceea, iar noi ni-l aducem aminte acum, în secolul XXI… Mai încolo e o altă cascadă surprinzătoare ce pare să-și schimbe numele odată cu proprietarul; cred că acum se numește Farah (s-a numit Sherman etc.), după numele proprietarului ei curent. Da, o cascadă impresionantă pe proprietatea cuiva. De la drum trebuie să mergi pe malul albiei mai multe sute de metri, să ajungi la o distanță de la care poți admira cascada înaltă de 17 metri precum și canionul ce se aseamănă cu un amfiteatru roman, mult mai înalt însă, în formă de semicerc… În drumul pe valea râului, format din căderea apei, te simți îmbrățișat, de la distanță, desigur, așa cum este corect în pandemia actuală, de cei doi pereți stâncoși, înalți și impunători. Tot ce lipsește sunt indienii, te așteptai să se ițească chipurile pieilor roșii… dar ele, nicăieri. Erau acolo tot felul de nou veniți, unii ca noi, alții asiatici, indieni din India sau africani, dar nici picior de indian de-al locului. Mai mult, la punctul de observație optimă al cascadei era o placă scrisă în engleză ce-ți reamintește că ești pe proprietatea cuiva și numai datorită generozității proprietarului ai și tu voie să vezi minunea. Mă întrebam cât trebuie să fii de bogat să-ți dea mâna să fii într-atât de generos. Nu oricui îi dă mâna la o astfel de mărinimie… totuși, se vede că dacă ai în posesie un canion, un semicerc de piatră înaltă, șlefuită în timp, pe unde își face loc o perdea spectaculară de apă, o cascadă privată, atunci devii generos, se pare…. Wow, proprietatea colectivă a indienilor s-a transformat peste noapte în proprietatea privată a unei familii… ce predare de ștafetă, o adevărată schimbare de perspectivă, nu-i așa?… De fapt, transformarea aceasta, de la primii „proprietari”, indienii Saugeen Ojibway, merită un articol separat. Ca să dau o idee, o să spun doar că indienilor una li se spunea și altceva se făcea… Prin anii 1840, pentru că nu se înțelegeau deloc cu administrația locală, indienii Ojibway s-au dus direct la regina Victoria să le recunoască drepturile. Ea a dat în scris că indienii Ojibway sunt proprietarii întregii peninsule Saugeen, împreună cu insulele ce o înconjurau, dar, pentru că până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, diverși „settlers” au interferat spre a exploata peștele din zonă și nu numai. La nici 18 ani de la semnarea primului tratat, au trebuit să semneze altul, care i-a făcut să cedeze multe dintre pământurile posedate, „spre binele lor”. Mult mai târziu, după mai multe intervenții judecătorești, au reușit să păstreze anumite drepturi referitoare la gestionarea pescuitului, pe care le au și acum… o mare victorie, deși între timp peștele din zonă fusese literalmente decimat. Pădurile, la fel…
Acum căprioarele de-abia mai respiră, aproape că nu mai au loc să umble libere, cu greu mai găsesc un coridor prin care să se poată mișca în voie, fără să se împiedice de sârmele noastre ghimpate, iar ursul și lupul au fost demult goniți din zonă; în schimb unii dintre noi posedă canioane cu cascade înalte cât un bloc mediu de locuințe, să nu mai vorbesc despre măreția canionului, care poate e de mărimea unui cartier… Am gândit însă că suntem beneficiarii generozității stăpânilor, ce-i lasă și pe alții să-și clătească privirile… Sigur, canionul privat ar fi putut fi pus sub lacăt; trebuia totuși un gard imens care să reușească să-l înconjoare, după legea omului alb, căruia îi place să domine frumusețea, mai mult, s-o posede. Cât despre proprietățile despre care spusesem că fuseseră returnate rezervației, cu toate că gestul este cât se poate de generos, totuși, acolo am văzut urmele „civilizației” lăsate în sălbăticie. Copacii falnici din pădurea caroliniană – mă refer la pădurea continuă ce vine din Caroline până în sudul provinciei Ontario din Canada – ce conține forme de viață rare sau specii pe cale de dispariție, sunt acum inundați de buruieni după defrișarea pădurii seculare, ba mai sunt presărați și câțiva pomi fructiferi plantați cu mult timp în urmă, ce s-au sălbăticit între timp… Mă întrebam cum de omul alb lasă în urma lui luminișuri și ruine, deși e venit de curând pe aceste locuri, iar aborigenii, care locuiesc, atestat, în jurul marilor lacuri, de vreo 11 000 de ani iar pe această peninsulă de cel puțin 7500 de ani, au reușit sa păstreze minunea așa cum le-a lăsat-o Dumnezeu, să ne bucurăm cu toții de ea… chiar și noi, albii, ce le-am întors lumea cu susu-n jos!
Totuși, pentru că și nouă ne pasă, lângă un pod ce trecea peste un pârâu, scria citeț, în engleză, că ecosistemul din apă este sensibil, să ținem câinii în lesă când ne plimbăm pe acolo, iar călăreții sunt rugați să-și mâne caii prin alte locuri, să nu tulbure apa. Deci se fac eforturi… Totuși mie îmi pare că se face „too little, too late” („prea puțin și prea târziu”). În plus, avem atâtea de învățat de la indieni despre ce înseamnă natura și resorturile ei intime, ar trebui să avem răbdarea să-i auzim murmurul, să-i știm durerile și bucuriile, să-i descifrăm secretele, să dobândim înțelegerea, dar și respectul neîntrecut pe care aborigenii l-au cultivat pentru mama natură… Indienii însă, dispăruți ca prin minune, sunt acum fie prin rezervații, fie asimilați până la nerecunoaștere, deghizați în cine știe ce roluri prin marile orașe, unde poate învăță și ei să poftească hulpav, să se poarte ca noi, cei care am năvălit „câtă frunză, câtă iarbă”, pe pământurile lor ancestrale.
Milena Munteanu / UZPR, Toronto, Canada