default-logo

Biserica Rupestră de la Aluniș

După cum se știe, din punct de vedere peisagistic și turistic, județul Buzău se remarcă și prin prezența pe teritoriul său a unui număr mare de formațiuni carstice și de biserici rupestre.
Printre acestea din urmă se află și Biserica ”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” de la Aluniș, comuna Colți.
După ce ai plecat din Colți și ai ajuns la capătul unui drum de țară de vreo 3 kilometri și jumătate și poți crede că aici se termină lumea și aventura ta de cunoaștere a luat sfârșit, ți se oferă o adevărată revelație.
O poartă din lemn de culoare bleu-albastră te introduce într-un spațiu restrâns, dar uimitor de frumos, protejat de o stâncă în partea dreaptă, ce strălucește vesel și prietenos în lumina soarelui care este foarte puternic în această toamnă.
La poalele stâncii se vede o construcție mică ce îți atrage privirea prin același bleu-albastru relaxant în care este îmbrăcată.
Câteva însemne, precum turla și crucea de deasupa ei, cimitirul din partea dreaptă, te ajută să îți dai seama este un lăcaș de cult religios.
Întâmplarea a făcut ca la bisericuță să îl întâlnim pe Răzvan, un tânăr pădurar de la Ocolul Silvic al Academiei Române, existent în această zonă. Deși locuiește la aproximativ 15 km. depărtare, Răzvan venise aici pentru a nu știu câta oară pentru a se relaxa și a se încărca energetic.
Pentru noi a fost un dar divin, am vizitat împreună biserica și în liniștea și aerul curat din curtea acesteia, ne-a oferit informații despre ineditul complexului în care ne aflam și despre specificul acestei zone.
Explicațiile primite de la Răzvan s-au completat cu cele existente în pisania bisericii, care este expusă atât la exterior, cât și în interiorul bisericii.
Biserica este foarte veche, se spune că datează de la 1274.
În mentalitatea oamenilor din zonă ea este o adevărată minune dumnezeiască și i-au atribuit origine legendară.
Se spune că au fost doi ciobani, Vlad și Simion. Unul din ei a avut într-un vis revelația Maicii Domnului care îi spunea să sape în stâncă unde va gasi icoana ei. I-au ascultat sfatul, au găsit icoana și au dăltuit biserica în piatră. Numele lor sunt scrijelate pe unul din pereții altarului.
După cum se menționează în pisania bisericii, ”Atestările documentare datează din Evul Mediu și constau în danii, litigii și acte comerciale. Astfel, un hrisov al țarului Mihnea Turcitul din 1586-1587 prin care soția lui, doamna Neaga, înzestrează schitul, făcându-l mânăstire.”
Din punct de vedere al construcției, bisericuța are formă de navă, pereții și turla din scândură, 8,80 metri lungime, 4 metri lățime și 2,80 înălțime. Între 1840-1850 a fost prevăzută cu un pridvor de scândură pe ai cărui pereți au fost aplicate icoane din tablă de zinc.
Naosul și altarul sunt săpate direct în stânca nezugrăvită și nepictată, care poartă amprentele timpului și ale ritualurilor religioase.
Catapeteasma originală a fost construită în anul 1870 din lemn de stejar și a fost împodobită cu icoane din tablă de zinc. Actuala catapeteasmă executată tot în lemn are sculptat pe ea motivul strugurelui. Deasupra ușilor împărătești și diaconești este prevăzută cu medalioane cu chipuri de sfinți.
În pridvor, ca și în naos, câteva icoane sporesc sacralitatea locului.
Atât naosul, cât și altarul primesc lumină naturală prin ferestre decupate în stâncă. În partea dinspre stâncă, o scară cioplită în piatră conduce spre clopotniță.
Înscrisurile în chirilică și în paleoslavă îi confirmă vechimea, îi accentuează taina pentru necunoscători și valoarea documentară pentru specialiști.
În apropierea bisericii, tot în stâncă se află chiliile, în care, probabil, au locuit ciobanii sau călugării.
Atât ușa de la intrare, cât și cea dintre cele două camere și ferestrele prin care pătrunde lumina naturală sunt decupate în stâncă.
Prima cameră se pare că a servit drept bucătărie, după cum sugerează formele existente aici, vatra și focul, cât și afumătura de pe tavan.
În cea de-a doua cameră se află un pat și o masă sculptate în piatră, ceea ce conduce la ideea că a fost folosită pentru dormit. Ulterior, au fost depuse aici și câteva icoane și cruci din lemn.
Ambele camere au câte o fereastră cioplită în stâncă, pe unde pătrunde lumina naturală.
Înainte de biserică, tot în stâncă mai este un spațiu concav a cărui utilitate inițială nu o cunoaștem. Este posibil să fi fost loc de refugiu sau unde se săvărșeau ritualuri religioase.
Astăzi în el au fost depuse o cruce din lemn și două din piatră.
Complexul bisericesc de la Aluniș, redus ca dimensiuni, dar amplu ca întindere în timp, mai oferă încă o surpriză. Dacă urci pe o cărare existentă pe stâncă, pe vârful acesteia poți întâlni ”Scaunul Domnului”, un obiect sculptat în piatră, de unde ai priveliștea încântătoare a împrejurimilor. În trecutul îndepărtat, a fost, probabil, loc de odihnă, de observație, de meditație sau de realizare a unor sacrificii.
Este singura biserică rupestră din Munții Buzăului în care se mai oficiază slujbe și astăzi și pe care am găsit-o deschisă și în afara acestora, așteptându-și tăcută, modestă și binevoitoare credincioșii și vizitatorii pentru o mai bună cunoaștere a specificului așezămintelor religioase românești și pentru îndeplinirea rolului misionar pentru care a fost creată.
Brazii înalți, teii cu multe brațe din curtea mânăstirii vin să completeze frumusețea și puterea de relaxare și energizare a acestui spațiu în care omul și-a construit sălaș divin, în puterea stâncii în care pulsează fluxul unei vieți ancestrale, calme, calde și mângâietoare; loc de recluziune din fața furtunilor de orice fel ar fi fost sau ar putea veni.
Mircea Eliade avea dreptate, sacrul se camuflează în profan, totul este să știm să îl descoperim și să ne adăpăm din puterea lui.

Elena TRIFAN/UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.