Portrete, ceaţă şi fum / O amintire frumoasă: Blândul Ben

A fost o vreme, nu foarte demult, ori a fost demult de tot şi nu mai sunt eu în stare să realizez această dimensiune, când eram toţi foarte tineri, naivi, zăpăciţi de toate aromele vârstei, când eram siguri că n-o să îmbătrânim niciodată.
Decupez din acea vreme un segment când eram gazetar la ziarul tineretului, o să vă transcriu şi numele (ca să nu credeţi că am vreo jenă ori vreo teamă), „Scânteia tineretului”. Eram o sută de oameni acolo, gazetari toţi, prieteni aproape toţi, în stare de gânduri frumoase, dar şi de teribilisme, învăţam să scriem, să umblăm prin ţara asta necunoscută, să iubim. Fiecare din noi avea în buzunar un paşaport pentru eternitate. Unii au ajuns scriitori cunoscuţi, alţii au plecat în alte zări, cei mai mulţi au rămas gazetari ai sectei care şi-a făcut din „cursa de fluturi”, cum i-am zis eu acestei profesii păguboase în titlul unei cărţi târzii, singurul ţel.
Dar a venit Doamna Neagră, avea în mână coasa neantului, a început să umble bezmetic şi printre noi, cei tineri, frumoşi, zăpăciţi de beţia vârstei noastre. A plecat Gică Cucu, fotoreporterul uriaş, prietenul desăvârşit, suflet candriu de papugiu, fratele meu din dunga Ferentarilor, au urmat alţii şi alţii, încă îi văd, încă îi aud, încă îi strig, unul după altul, să mă ierte Dumnezeu dacă l-am uitat pe vreunul. Georgică Ecliserescu, fotbalist şi pescar, şmecher de cartier bucureştean (nea Dane, îmi spunea el mie, redactorul lui şef, visul meu e să am un maşinoi cu volan mare şi să-l conduc din picior!), Oreste Ungureanu, secretarul fost rugbist, apoi Relu Perva, externistul, fost inter la UTA la juniori şi colegul meu de facultate, apoi Vasile Căbulea, moţul tipic, ziarist pătimaş de sport care era cel mai loial ardelean şi cel mai prost şofer de Trabant, apoi alţii despre care nici n-am auzit la timp. Am auzit de Conu’, de Zăinescu A.I., poet şi gazetar pursânge, de Plecan, fotoreporter de mare talent iar dintre scriitorii noştri, de poeţii Laurenţiu Olan şi Corneliu Ostahie şi de prozatorul Costică Stan.
Zilele trecute am aflat că a plecat Blândul Ben, Emil Marinache, uriaşul din Teiu-Argeş, indestructibilul Ben care ne dădea putere la toţi cu umorul lui şi cu optimismul celui care ştie că nimic nu e mai important decât trandafirul. Lui Emil „i se rupea”, adică, de toţi cei mulţi care ne împresurau cu indicaţii şi cu norme pe care noi, tineri de tot, nici nu le înţelegeam de multe ori. A fost secundul meu pe o corabie buimacă a presei româneşti („Scânteia tineretului” era al treilea ziar al ţării atunci, nu vă jucaţi!), unde se întâmplau aproape zilnic lucruri memorabile. Unde scria Nae Militaru, şi el plecat devreme la Doamna Neagră, despre un ringhişpil în care se învârteau boşii unei comune hunedorene, unde Jean Andreiţă scria reportaje gen Purcaru (şi el fost luptător de-al nostru), unde făceă critică literară C. Stănescu, un fel de Catilina dur, unde semna comentarii politice Cionny, Şerban Cionoff, spirit viu şi nepotolit, unde se năşteau scriitori de proză ca Pavel Perfil, Constantin Stan şi Dan Mucenic.
Doamne, Doamne, am senzaţia că umblu cu o droaie de lumânări în mână printr-un cimitir al iluziilor de care am fost bolnav o viaţă întreagă.
M-a sunat prietenul meu, fratele meu, Jean Andreiţă şi mi-a spus că Blândul Ben, Emil Marinache, a plecat la strămoşii lui din Teiu-Argeş.
M-au năpădit toate aceste amintiri care nu sunt numai ale mele, ci aparţin unei generaţii întregi. E toamnă, începe să fie ceaţă şi fum. De pe ţărmul nostru ne mai facem cu mâna şi cu gândul.
Dumnezeu să-l odihnească pe Blândul Ben, pe ursul puternic şi zâmbitor care ne-a bucurat tinereţea!

Nicolae Dan Fruntelată / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Valentin Uban Reply

    Frumos, emotionant, miscator. Desigur, nu intamplator.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.