Ultima armă a satanei este amenințarea cu suferința și moartea. „Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33)
„Între virtutile sau darurile cele mai rar întâlnite la creștini este acela al înțelepciunii (iscusinței, inteligenței, priceperii, măsurii, pedagogiei și cunoașterii). Apăsăm cu multă insistență asupra necesității înțelepciunii creștine. Ea își are rădăcinile în toată Scriptura și în Tradiție. Mântuitorul Însuși ne cere: “Fiți înțelepți ca șerpii și nevinovați ca porumbeii!” (Matei 10,16).
Alăturarea acestor două noțiuni – înțelepciune și nevinovăție – elimină viclenia, perfidia, incorectitudinea, reaua-credință, forma goală și intenția rea.
Îndemnul la înțelepciune se referă la iscusința cu care creștinul știe: 1. să gândească; 2. să măsoare (să cântărească, să aprecieze); 3. să procedeze în așa fel încât să se situeze în realitate, să o cumpănească bine și să intervină cu pricepere.
Una dintre cauzele principale ale crizei pe care o parcurge creștinătatea modernă este lipsa ei de înțelepciune, de cunoaștere, de vigilenta observație și de prompta intervenție. Creștinii n-au gândit bine, n-au procedat bine și de aceea s-a împuținat harul lui Dumnezeu. Au fost mai “înțelepți” fiii întunericului. Este necesară din partea creștinilor râvna, căutarea, munca, jertfa, nebunia întru Hristos – și toate acestea pe fondul nevinovăției – ca să ni se dezvăluie Calea, Adevărul și Viața.
Hristos este totul și totul este în Hristos. Este scris să nu slujim la doi domni, dar domnii acestei lumi vor să ne stăpânească și noi oscilăm mereu între Dumnezeu și satana, și deci între nenumăratele aspecte dualiste ale condiției umane.
În această complexitate a existenței umane, înțelepciunea de a discerne binele de rău este o necesitate imperioasă dar dificilă. E necesară o cunoaștere autentică a lumii și a vieții, deși mai există și calea simplității și a bunului-simț, care merg mult mai aproape și mai direct la sursă.
(…) Numai dacă știm să exprimăm adevărul și să-l impunem în fața oamenilor – convingându-i pe cei nelămuriți și vădindu-i pe cei vicleni și răi – el nu este ținut sub obroc. Căci adevărul învinge minciuna nu numai prin felul în care știe să răspundă, ci si prin modul în care știm să-l arătăm. Știm că adevărul va ieși oricum la lumină, dar nu trebuie să întârzie sub obroc din pricina nepriceperii și lașității noastre. Adevărul reiese din confruntare, nu din cedare – a nu se confunda deci smerenia cu capitularea și dragostea cu slăbiciunea, căci în primul rând iubim pe Dumnezeu, adică Adevărul. Sunt, e drept, împrejurări când adevărul se spune „la ureche” (Luca 12, 3) ori se mărturisește sub formă de parabolă – dar asta se face din iconomie, ca o soluție de moment necesară pentru a se ajunge, la timpul cuvenit, la mărturisirea publică și deschisă. Este o vreme anume pentru mărturisirea adevărului, prin urmare trebuie știut când și cum să spui adevărul, căci tot Domnul ne poruncește: „Nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Matei 7, 6).
Așadar mărturisirea adevărului se face strategic, în cadrul unei lupte vizând victoria luminii asupra întunericului. Însăși jertfa are iconomia ei, rațiunea ei, vremea ei potrivită: Mântuitorul fuge adesea din calea evreilor care voiau să-L ucidă, căci încă nu sosise vremea Lui. Înțelept este Domnul și în atitudinea față de cei care L-au dat la moarte. Dacă lui Iuda – tipul omului care a greșit împotriva lui Hristos – îi acordă până în ultima clipă posibilitatea de a nu trăda, Anei și Caiafei – tipul oamenilor care greșesc împotriva Duhului Sfânt, a Adevărului – nu le acordă nici un fel de milă și iertare. În fața lor Mântuitorul este dur, înțelept și sentențios ca un judecător. El, care spusese să întorci și celălalt obraz când ești lovit, în fața lui Caiafa găseste că nu e cazul să întoarca obrazul, ci să interogheze cu severitate dar drept, lăsându-ne exemplul măreț al cugetului dreptății în suferință.
Ana și Caiafa sunt lucrătorii satanei, de la care Dumnezeu își întoarce fața. De aceea înaintea lor Mântuitorul este reținut și îi lasă să fiarbă în oala fără apă a minciunilor lor. La întrebări le răspunde scurt și înțelept. Se recunoaște pe Sine a fi Hristosul, declarație care-L duce la moarte. Înțelepciunea Lui n-a fost deci aceea de a scăpa cu orice preț de moarte, ci aceea de a lupta pentru biruința Adevărului, chiar cu prețul jertfei supreme. Sosise vremea.
Adâncă este înțelepciunea dumnezeiască și când lucrează prin necredincioși pentru împlinirea planului de mântuire a lumii, așa cum a făcut cu Nabucodonosor și cum face azi, lovindu-ne prin atei pentru a trezi credința în lume. Biserica însăși este o taină a marii înțelepciuni a lui Dumnezeu, căci a adus până la anul 1980 [era anul în care scria Ianolide aceste rânduri – nota noastră], fără știrbire, vestea cea bună a Mântuitorului, și asta în împrejurări din cele mai grele.
Acum însă se dă bătălia cea mare. Ultima armă a satanei este amenințarea cu suferința și moartea. În fața morții martirice omul trebuie să rămână curat, dăruindu-și viața pentru adevăr și veșnicie. Adevărul este incomod lumii, necesită sacrificii materiale, morale și vitale, dar dacă nu-L iubim mai presus de orice, suntem asemenea evreilor care nu L-au primit pe Hristos, dovedindu-se fii ai satanei.
Împărtășim creștinilor aceste cugetări izvorâte din martiriu și-i rugăm să aibă credința înflăcărată și adâncă înțelepciune în iconomia mântuirii lumii. Nu recurgem la cuvintele noastre, ci tot la ale Domnului, Care zice: „Îndrăzniți. Eu am biruit lumea!“ (Ioan 16, 33).
Noi, deși umiliți, ostracizați, prigoniți și mereu amenințați, trăim slava biruinței. Dumnezeu va găsi o cale prin care să dea continuitate duhului creștin reînviat printre cei întemnițați aici. Ne facem datoria și ne cerem iertare pentru puținătatea de care dăm dovadă”.