default-logo

Statornicia Satului Românesc

De foarte mulți ani satul românesc este atacat, insultat, amenințat cu distrugerea, minimalizat.
În ciuda tuturor acestor nedreptãți satul românesc se încãpãțâneazã sã existe, sã funcționeze, sã fie viu și sã lupte cu înverșunare pentru starea lui. Această urã împotrivã satului a fost comunã tuturor regimurilor politice românești.
Uneori această urã a fost îmbrãcatã într-un limbaj lacrimogen sau „sãmãnãtorist” ori într-o indiferențã agresivã; alteori (sub comunism) ura a luat forme bestiale, demonice.
Mai întâi se cuvine repetat cã într-un clasament al sistemelor de organizare omenești satul românesc ocupã un loc de frunte.

Comunitatea sãteascã a fãcut posibilă existența și continuitatea omenirii iar în momentul de fațã, aceiași comunitate sãteascã, rãmâne model care va asigura viitorul.
Împrejurarea cã aparent numãrul satelor și locuitorilor satelor scade nu trebuie sã înspãimânte. Asemenea fenomene au mai avut loc în trecut și cei care se grãbesc sã intre în mizeria urbanã curând vor avea ocazia sã regrete amar decizia fãcutã. Iar cu aceasta sã înțelegem de ce comunitatea sãteascã rãmâne ca model pentru viitor. Iar la asta se adaugã o împrejurare care nu a fost suficient subliniată.

Comunitatea sãteascã este alcãtuitã din oameni liberi. Oameni care nu primesc comandă și nu sunt înregimentați unui program, oameni stãpâni pe timpul lor și pe voia lor. Aceasta nu trebuie sã însemne cã erau lipsiți de griji și de nevoi, din contră. Țãranii erau și au rãmas împovãrați și hãituiți dar asta nu schimbã împrejurarea cã au fost și rãmas oameni liberi. Libertatea este o condiție anevoioasã și eroicã în același timp. În aceastã înțelegere este limpede cã doar condiția de ţăran liber poate fi opusã lucrãtorului de fabricã și în general a “salariatului”, care este la voia celui care îl plãtește. Doar “țãranul” poate distruge conspirațiile și încercãrile de subjugare ale “omului”.

Comunitatea sãteascã este în primul rând o comunitate spiritualã, duhovnicească și prin aceasta stã peste orice fel de organizare sau identificare, fie ea de teritoriu, de “sânge” sau, mai rãu, de ideologie politică.” Comunitatea spiritualã” înseamnã unitate de “lege și limbă”.Sub acest semn au trãit Românii în trecut și sub acest semn vor trebui sã trãiascã pentru a avea viitor. Începutul satelor se pierde în negura vremii. Oricum, sãpãturi arheologice au atestat existența unor așezãri de tip sãtesc, pe teritoriul de azi al României, încã din vremea Neoliticului. Prezența structurilor sãtești este documentată, pe același teritoriu, în tot cursul „mileniului întunecat” și mai apoi.

Cu toatã dreptatea se poate spune cã Poporul Român s-a format „într-un sat”! Atunci când satele încep sã fie pomenite în documente scrise, deci din veacul XIII, ele apar cã niște structuri sociale de o complexitate tulburãtoare. Erau structuri omenești care aveau în comun un teritoriu, pe care îl știau al lor „din veci”. Fiecare familie avea în proprietate pãmânt arabil, livadã și fâneațã, iar întreaga comunitate avea în devãlmãșie folosul pãdurii, apelor și pãșunilor montane. Pãmântul în devãlmãșie sub nici o formã nu putea fi înstrãinat, sub osânda blestemului comunitar. Dar dincolo de aceastã realitate economicã și socialã care, inevitabil, era cea surprinsã în documentele scrise, satul era o fascinantã comunitate spiritualã.

Întreaga așezare și rânduialã se așezau în jurul Bisericii și de fapt, într-un înțeles mai adânc, satul era chiar Biserica, totalitatea poporului rugãtor. Din aceastã realitate primã decurgeau toate celelalte: sentimental familiei, grijă de copii și de bună lor creștere, solidaritatea comunitarã. Nu este deci de loc surprinzãtor cã aceste trãiri spirituale s-au exprimat în afarã în frumusețea portului și a spuselor. Satul românesc unea ideal, „eleganța cu demnitatea și demnitatea cu modestia”. Într-o asemenea organizare conducãtorii sau, mai exact, fruntașii, se impuneau firesc. Ei erau aceia care dovedeau mai mare pricepere, erau aceia pe care, într-un chip deodată exact și emoționant, documentele îi numeau, „oameni buni și bãtrâni”. Desigur ar fi greșit și naiv sã ne imaginăm cã în toate satele și în toatã vremea lucrurile s-au dezvoltat numai bine și în chip ideal. Ceeace este important este faptul cã satul oferea cadrul care fãcea cu putințã ca lucrurile sã se poatã dezvolta în bine. Comunitatea se putea dezvolta în bine în întregul ei și în același timp persoana nu era în nimic diminuată, dimpotrivã era promovatã și stimatã.

În comunitatea sãteascã omul harnic și rãzbãtãtor a fost întotdeauna stimat dar numai atunci când el era deopotrivã cu milã și înțelegere pentru semenii săi. Satul românesc a fost și a rãmas un strãlucit exemplu de organizare omeneascã și grupate în uniuni geografice bine delimitate și în care mai toți oamenii erau rudenii de sânge sau spirituale (nași, cumetrii), au alcãtuit „țãrile romanești; din Bucovina și pânã în Almãj.

„Țãrile” romanești au fost și rãmas matricea arhetipalã a „românismului” și garanția perpetuãrii modelului existențial românesc; a înțelegerii românești a diferenței dintre bine și rãu. Satele romanești au fost sub permanent atac, economic, social, cultural. În chip miraculos ele au supraviețuit și modul în care au știut sã se adapteze condițiilor fiecãrei epoci și sã își pãstreze identitatea și caracterul este semnul sigur al vitalitãții lor. În momentul de fațã, în vremea „globalismului” (care cautã sã înlocuiascã „persoana” cu individul, cu numãrul socio-economic), satele romanești se află sub un dublu atac, din afară și din interior.
Din afarã, sunt presiunile financiare, taxarea excesivă, „modele” culturale degradante, tentațiile penibile. Din interior, are loc acțiunea mișeleascã a unor „cozi de topor”, indivizi care sunt gata sã abandoneze și sã neguțãtoreascã ființa satului; prin operațiuni dubioase, prin „concesionari” și așa mai departe. Momentul istoric este greu dar nu imposibil. Sunt foarte mulți cei care înțeleg cã viața în comunitate sãteascã este, din punct de vedere calitativ, cu mult superioară înregimentãrii urbane.

Vremea satului nu apune, ea rãsare într-o nouă luminã. Mersul istoriei se schimbă.
În ciuda triumfalismului lozincar, „globalismul’ se dovedește falimentar moral.
Satele romanești vor ieși biruitoare și vor fi în ființã atunci, când Cel care stă deasupra vieții și morții, vă hotãra sã vânture ca pleava stãpânirea vremelnică și, din nou dovedind, cã „apa trece și pietrele rãmân”.


Pentru Observatorul din Canada
Alexandru Nemoianu/Istoric/Michigan USA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.