default-logo

CUM A FOST VOTATĂ, ÎN CADRUL ACADEMIEI ROMÂNE, REVENIREA LA SCRIEREA CU â ȘI î

Pentru adevărații filologi – cei cu activitate științifică în domeniu – discuțiile pe teme lingvistice de tot felul au constituit un adevărat regal. Cum prin pregătire, prin natura profesiei și a preocupărilor de o viață, lingvistica a devenit o componentă a fibrei noastre intelectuale – atât prin predarea limbii române ca limbă străină, cât și prin activitatea de cercetare (să nu uităm că, în “iepoca” blamată de cei neinformați și de “lupii care și-au întors blana pe dos”, un cadru didactic universitar trebuia să justifice o treime din salariu prin lucrări științifice), în ședințele având drept obiect problemele de limbă, îndrăzneam să am participare neîngrădită de Profesorul meu, care se bucura când veneam cu idei noi. Lingvistica aplicată în domeniul metodologiei predării limbii române străinilor – structura fonetică a acesteia, paradigmele diverselor clase gramaticale, aranjarea exemplelor pe “pachete” și scheme etc. – dar și lucrările privind limbajul tehnic, elaborarea comunicărilor prezentate la diverse sesiuni și simpozioane științifice, a manualelor, a dicționarelor, a culegerilor de exerciții, precum și pasiunea pentru studiul limbilor romanice – toate acestea m-au format și mi-au creat o arie largă în acest univers care te absoarbe. Și, în toate chestiunile (sau în aproape toate), aveam opinii comune cu Profesorul meu, multilateral documentat. Și nici nu se putea altfel din moment ce eram înarmați cu aceleași argumente bazate pe pregătirea acumulată de la aceiași mari Profesori precum Iorgu Iordan, Al. Rosetti, Jaques Byck, Ion Coteanu sau completată în permanență, pe parcurs, prin studierea lucrărilor apărute după terminarea facultății, semnate de Al. Graur, Theodor Hristea (neuitatul specialist în Etimologie), Sorin Stati (care scria despre evoluția pluralelor, unele circulând sub două forme, “una pe cale de dispariție și alta pe cale de a se impune, precum chibrituri/chibrite), Al. Niculescu, care l-a urmat pe Iorgu Iordan, ca titular al cursului de Limbă română contemporană, apoi de Filologie romanică, fiind autorul studiilor privind Individualitatea limbii române printre limbile romanice ș. a.
Unele dintre aspectele enunțate de Profesor au suscitat interesul foștilor studenți, invitând la adâncirea lor. O astfel de temă, care necesită argumente mai ample și la obiect, este așa-zisa revenire la scrierea cu â și î. Spunem așa-zisa revenire pentru că, de fapt, nu s-au respectat întocmai regulile vechii ortografii, cu păstrarea lui î în final, dar și în derivatele cuvintelor precum a hotărî – hotărîre, a coborî – coborîre; î inițial a rămas la locul lui și, din fericire, și în compuse precum subînțeles, neîncetat etc.
Se pun mai multe întrebări în legătură cu această nouă ortografie, una mai importantă decât alta.
– În primul rând, constituie acest nou aspect al scrierii limbii române un progres? O simplificare? Nu, din contră!
– Generalizarea scrierii cu î a fost o idee a comuniștilor? Nu. Încă din 1932, această reformă a fost propusă în cadrul Academiei Române și a lipsit un singur vot pentru a fi adoptată. Că, până la urmă, a prins viață în 1953, e adevărat, dar ea a fost gândită mai înainte.
– Și, în fond, care sunt specialiștii care, în această nouă “iepocă”, cea de după ’90, au votat această “lege”? Cei de la Institutul de Lingvistică? Nu. Academicienii lingviști? Nu. Academicienii de alte profesii au votat revenirea la â și păstrarea lui î la începutul și la sfârșitul cuvintelor.
– De fapt, votul Academiei n-a căpătat caracter de lege pentru că n-a fost votat în Parlament. Deci, scriitorii, ziariștii ș.a. sunt liberi să-și scrie lucrările cu î ca înainte (așa cum procedează Șt. Cazimir și cum proceda marele, regretatul Romulus Vulpescu), respectând scrierea România, român (și derivatele), precum și a numelor care și-au păstrat litera â în acte sau prin tradiție. Pentru că, să ne amintim, de asemenea, că, după ce s-a adoptat “reforma ortografică” din 1953, s-a făcut o reparație în 1965: s-a precizat necesitatea respectării scrierii cu â a cuvintelor român, România și derivatele lor, precum și a numelor proprii de persoană care, prin tradiție sau în certificatele de naștere, sunt ortografiate cu â, precum Brâncuși, Pârvan, Râpeanu ș.a. Dar ce te faci cu membrii aceleiași familii care au aceleași nume scris cu â, dar și cu î pentru că unii s-au născut înainte de 1953 și alții, după această dată? În plus, câți mai țin azi cont că sunt nume care s-au impus în cultură cu î, precum Topîrceanu (așa se și iscălea) sau Rîuleț? S-a creat, astfel, o mare “diversitate”, demnă de noua “democrație în democrație” (în paranteză fie spus, cum s-a perturbat și scrierea niciun și nici un, nicio și nici o, de parcă nici articolul nehotărât, nici numeralul n-ar avea indentitatea/individualitatea lor, dar, probabil asta e tendința; să se încurce lucrurile; pe când și niciniște* sau nicidoi*, nicitrei*? Să nu mai vorbim de UNU pe care-l întâlnim foarte rar, fiind înlocuit, în majoritatea cazurilor, cu unuL! Ba, pe ecranele televizoarelor, apare scris unu cu apostrof: Toți pentru unu’, Unu’ pentru toți!).
Revenind la “argumentul” susținătorilor întoarcerii la â, prin care s-a complicat inutil scrierea limbii române, și anume “păstrarea aspectului latin” printr-un fel de scriere care să pună în evidență etimoanele (cuvintele de origine, cuvintele din care provin cele românești), ne întrebăm în ce măsură se realizează acest lucru?
– E drept, se pot recunoaște etimoanele latine la cuvinte precum mână (lat. manus), pâine (lat. panem), câine (lat. canem), câmp (lat. campus), lână (lat. lana) etc., dar, cum spune francezul, “il y a toujours un MAIS” aici intervine de mai multe ori acest DAR. UNU dintre acestea se referă la cuvintele de origine latină:
– cum se pune de acord principiul etimologic de azi, care girează ortografia românească a lui â care nu provine din a latin, ci din e,i,o,u? Iată câteva exemple: vână (lat. vena), în (lat. in), vânt (lat. ventus), sămânță (lat. sementia), tânăr (lat. tener), vânăt (lat. venetus), râu (lat. rivus), râde (lat. ridere), sân (lat. sinus), țânțar (lat. zinzalus), țâță (lat. titia), fântână (lat. fontana), lângă (lat. longum ad), mânăstire, cu tendința “înnoitoare” mănăstire, deși în scrierile de până mai ieri și chiar de azi, se păstra forma tradițională, redată în scrierile bisericești cu litere slavone, MÔHĂCTEPIA (lat. monasterium – provenit la noi din greacă, după trecerea prin slavonă), adânc (lat. aduncus), chiar și sânt e rezultatul firesc al lat. sunt. În plus, româna are cuvinte în interiorul cărora, astăzi, â alternează i și nu î cu i: cuvânt (lat. cunventum) / cuvinte, tânăr / tineri, mormânt (lat. monumentum) / morminte, vânăt / vineți, vinete, sfânt (lat. sanctus) / sfinți, legământ (lat. ligamentum) / legăminte etc.
– Dar cum pot avea românii conștiința originii latine a cuvintelor provenind din alte limbi?
• din slavă, sârbo-croată, bulgară: rând(rendŭ), cârciumă(crucima), cârd(crd), cârmă(cruma), stâlp(stlŭpŭ), mândru(mondrŭ), târg(trŭgŭ), sâmbătă(din slava, sombota, cuvânt preluat din greacă – sabbaton – în latina populară sambati, variantă a latinului clasic sabbatum – “chez les Juifs jour de SABBAT”),
• din neogreacă: țâfnă(taffna), sârmă(sárma, dar și turc.sârme),
• din turcă: pârjoală(pirzola, preluat și de bulgari), cârmâz(kirmiz),
• din maghiară: hârdău(hordo), rântaș(rántás) etc.
– Într-o și mai mare încurcătură ne pun, în privința așa-zisa asemănare cu latina, cuvintele cu etimologie necunoscută, precum cârlan, cârti, pârnaie, târâș, țâră etc. sau cele provenind din onomatopee, ca a bâzâi, a râcâi, a gâgâi, gâză, a mârâi, a pârâi, a sfârâi etc., precum și unele cuvinte moștenite din fondul traco-daco-getic, ca mânz(înrudit cu mës), brânză, rânză (în albaneză există rrëndes – cheag) ș. a.
– Dintre cele două principii – cel fonetic (pronunția lui î – vocală mediană închisă, față de i – vocală anterioară închisă) și cel istoric (cu â provenind din a,e,i,o,u), cel fonetic e cel mai natural și ușor de aplicat. Principiul etimologic ne întoarce în timp. Marele romanist suedez Alf Lombard (1902-1995) care s-a ocupat în mod deosebit de studiul limbii române, Membru de onoare al Academiei Române, se întreabă: “dacă ne întoarcem în timp, unde ne oprim?? Să ne întoarcem înapoi cu 5 secole sau cu 10? Sau cu 20… adică în cazul limbilor romanice, până la limba latină?” [Le verbe roumain, étude morphologique, Lund, 1954-1955]. Nu e lipsit de interes să subliniem constatarea următoare: în evoluția vocalelor – nu numai din latină în română la â/î, un rol important l-au jucat consoanele nazale care le-au succedat, imprimându-le, odată cu nazalizarea, închiderea la î: câmp, cânt, gând, vânt, fântână, tânăr etc. Conform acestui principiu, variante latine precum sum, sumus, sunt, prin procese complexe, au dat în română formele ortografiate, în secolul XVI, sănt / sămt / sint, sěm / săm, săntem / sîntem / sintem, apoi, în secolul XIX, sûnt, sûntem, sûnteți (ca și adûnc, adûncime), care nu puteau fi decât sânt, sântem. Ortografierea sunetului î e diferită și la marile personalități ale culturii noastre, după ce româna a trecut de la alfabet kirilic la alfabet latin.
Tot savantul Alf Lombard notează: “Tendința spre luarea în considerare, din ce în ce mai mare, a pronunțării actuale e clară și indiscutabilă.”
Profesorul Ștefan Cazimir se întreabă, la modul retoric, de ce n-a fost reintrodus și apostroful? Răspunsul vine de la sine: pentru că “savanții” care s-au dat specialiști în problemele limbii române n-ar fi știut unde să pună apostroful și unde liniuța de unire. Domnia Sa trage încă nădejde că Academia va face “un gest reparator și autocritic, care trebuie salutat ca atare: mai bine mai târziu decât niciodată” (Potcoave de purici, 2003, p.9-10).
Și ne mai punem o-ntrebare: tipăriturile (presă, reviste de specialitate, literatură, titrarea materialelor TV) din Republica Moldova, scrise cu î sunt respinse, oare, de “noua ortografie” românească?
Am lăsat la urmă prezentarea condițiilor în care a fost votată, în cadrul Academiei Române, revenirea (în parte) la scrierea cu â și î, care se constituie în dovadă prin care se surpă eșafodajul care stă la baza noii ortografii” conforme cu “noua democrație”. Totul este redactat de Academicianul Radu Voinea în volumul “Crâmpeie de viață”, vol. II, Editura ALMA, Craiova 2007, începând cu pagina 121, unde scrie „nu suport ploconirea în fața celor mari. Le datorăm respect și atât”, relatează atmosfera în care a fost votată revenirea la scrierea cu â și î. Reproducem aceste pagini.
La Adunarea Generală a membrilor Academiei Române din 31 ianuarie 1991, la unu din punctele aflate la ordinea de zi, Mihai Drăgănescu, președintele Academiei Române, a prezentat un referat intitulat „Asupra unor îndreptări ale ortografiei limbii române”. În esență, era vorba de reintroducerea lui „â” în locul lui „î” în interiorul cuvintelor, revenindu-se, astfel, dar nu total, la ortografia lui Sextil Pușcariu. De asemenea, a propus înlocuirea lui „sînt” cu „sunt”. A lăsat a se înțelege că înlocuirea lui „â” cu „î”, operată în timpul perioadei comuniste, nu ar fi fost o măsură de simplificare potrivit principiului „un sunet, o singură literă”, ci o influență… rusească! A mai afirmat că revenirea lui „â” în mijlocul cuvintelor ar arăta mai bine originea latină a limbii noastre, ceea ce nu este adevărat. Astfel cuvântul „scînteia” este mutl mai apropiat de cuvântul latin „scintilla” decât „scânteia”. De asemenea, cuvântul „vîscozitate” este mai apropiat de cuvântul latin „viscum” (fr. viscosité) decât „vâscozitate”. În ceea ce privește cuvântul „sînt”, el este mai apropiat de subjonctivul latin „sint” de la care a provenit (și nu de indicativul prezent sunt, cum cred unii) decât „sunt”, lăsând la o parte faptul că, în vorbirea curentă, majoritatea populației folosește forma „sînt”.
Am mai spus-o și o repet că răul cel mai mare pe care ni l-a făcut perioada comunistă în domeniul învățământului, n-a fost acela al înlocuirii lui „â” cu „î” (cu excepția cuvântului „român” și al celor ce provin din acesta și a numelor de persoane, dacă în actele oficiale sunt scrise cu „â”), ci faptul că în școlile generale și licee, cu excepția liceelor umaniste, programa analitică prevede un singur an în care se învață limba latină (clasa a opta), orele respective fiind ținute de obicei de profesorii de limba română care, de cele mai multe ori sacrifică o parte din orele de limba latină în favoarea celor de limba română (limba română se cere la examenul de capacitate, care se susține după clasa a opta; limba latină nu se cere). /…/
Revenind la Adunarea Generală din 31 ianuarie 1991, după expunerea președintelui Academiei Române, Mihai Drăgănescu, nu s-a luat nicio hotărâre. A urmat ca această propunere să fie studiată de institutele de specialitate ale Academiei Române și de universitățile din țară. (p.121-122)/…/
În perioada 2-7 noiembrie 1992 a avut loc la Iași sesiunea de comunicări „Zilele academice ieșene”. A fost prezent și Mihai Drăgănescu în prima zi. A chemat „la ordine” pe primarul orașului Iași căruia i-a reproșat că pe firmele magazinelor de panificație este scris„Pîine” în loc de Pâine potrivit noii ortografii a limbii române. Bieții oameni, aveau atâtea probleme ale lor cu administrația orașului, încât aceasta le mai lipsea: să înlocuiască pe „î” din interiorul cuvintelor de pe firmele magazinelor orașului cu „â”.
Și Drăgănescu vorbea destul de dur, de amenințător, de parcă i-ar fi așteptat pe ieșeni cine știe ce dacă nu făceau această înlocuire. De altfel legea noii ortografii nici nu apăruse încă și, atunci când avea să apară, nu prevedea sancțiuni pentru cazul în care nu era aplicată (ca o altă lege mai veche, de pe timpul lui Ceaușescu, aceea care te obliga să te adresezi oficial cu apelativul „tovarășe” în loc de „domnule” și care nu prevedea nicio sancțiune în cazul în care nu era aplicată) [subl. în text] Drăgănescu s-a întors la București în seara primei zile, dar și-a lăsat un „spion” în persoana lui Prodan, pe care-l numea „tancul meu”. Și, așa cum vom vedea, „tancul” și-a făcut datoria.
În prima zi a acestei sesiuni științifice am participat la un simpozion în domeniul științelor tehnice pe teme de inventică, organizat de profesorul Belousov. În ziua a doua, nemaifiind nici un simpozion în domeniul științelor tehnice, am ales, nu întâmplător, simpozionul de filologie. În prezidiu erau: academicianul Ion Coteanu, un profesor universitar din Republica Moldova și cadre didactice universitare din Iași. Eu m-am așezat în sală, în primul rând de scaune, lângă Mioara Avram, renumita lingvistă, cercetătoare la Institutul de Lingvistică din București, profesoară la Universitatea din București.
Lucrările au fost conduse de oaspetele basarabean. El ne-a arătat ce dificultăți întâmpină lingviștii români din Basarabia cu așa numita „limbă moldovenească” și ne-a rugat să amânăm reforma ortografiei limbii române, reformă care ar îngreuna și mai mult sarcina acestor lingviști.
La un moment dat academicianul Ion Coteanu a propus ca o comisie formată din câțiva lingviști să se retragă și să redacteze o hotărâre privind problema lui „î” și „â”. bineînțeles că din comisie a făcut parte și vecina mea, Mioara Avram. Între timp eu îmi notasem pe o bucată de hârtie câteva argumente împotriva reformei propuse de Drăgănescu și i-am dat hârtia Mioarei Avram, în momentul când se retrăgea, spunându-i în șoaptă: „Poate vă este de folos în redactarea hotărârii”. Ședința a continuat. După câteva minute, Mioara Avram revine în sală și îmi spune în șoaptă: „Argumentele dumneavoastră sunt excelente. Nu vreți să luați cuvântul?” apoi părăsește din nou sala, ca să redacteze hotărârea.
Poate că aici am greșit, dar, mărturisesc sincer, n-am putut rezista tentației: am luat cuvântul. Am expus argumentele pe care le scrisesem pe foaia de hârtie, insistând asupra faptului că răul cel mai mare pe care ni l-a făcut comunismul în domeniul învățământului a fost, practic, scoaterea limbii latine din licee (cu excepția celor umaniste), rducând studiul ei la un singur an: clasa a VIII-a. În încheiere am făcut o glumă: «Îmi este greu să conving pe nepoții mei că, scriind pâine, cu «â», se vede mai bine originea latină a limbii noastre, decât dacă scriem același cuvânt cu «î» (pîine), pentru că ei nu știu că, în limba latină cuvântul corespunzător este „panis” care, la acuzativ, devine panem. Când am discutat această problemă cu ei, m-au întrebat: „De ce firma «Pâine turcească» din colțul străzii este mai aproape de limba latină decât cea care este acum Pîine turcească? Poate că, scrisă cu î sau â e mai aproape de limba… turcă!».
Și, când am rostit ultimele cuvinte, atunci l-am văzut în fundul sălii pe… Prodan!
N-a trecut bine o săptămână de la sesiunea de comunicări de la Iași și, în ziua de 11 noiembrie 1992, în cadrul unei Adunări Generale a membrilor Academiei Române, la care după multe discuții s-a adoptat o hotărâre potrivit căreia cei care au fost membri ai comitetului central al partidului comunist român, timp de 8 ani, după ce au încetat să mai fie membri nu pot ocupa funcții de conducere în Academie.
De ce 8 ani? De ce nu mai mulți ani? De ce nu pentru toți cei care au fost vreodată membri ai Comitetului central al partidului comunist român, indiferent când? Răspunsul pe care l-am găsit eu la aceste trei întrebări este unu singur: pentru că Mihai Drăgănescu a fost și el membru al comitetului central al partidului comunist român până acum ceva mai mult de 8 ani! Încă un caz în care explicația este mult mai simplă decât pare la început!. Și încă ceva interesant: singura persoană vizată, deci care avea funcție de conducere în Academie și trebuia s-o părăsească, în virtutea acestei hotărâri, eram eu, care eram președintele Secției de Științe Tehnice și, implicit, membru în Prezidiul Academiei.
Ce l-a determinat pe Drăgănescu să ia această hotărâre? Din spusele lui, faptul că academii din Occident au refuzat să mai colaboreze cu Academia Română, considerând că foștii comuniști au „confiscat” revoluția din decembrie 1989 și conduc în continuare Academia Română și alte instituții publice.
În mod firesc se pune o întrebare: de ce aceste academii din „Occident” care au colaborat atât de bine cu Academia Română în perioada comunistă, refuză să mai colaboreze? Astfel National Academy of Sciences din U.S.A. a colaborat perfect cu Academia Română înainte de 1989 și reprezentantul ei, sosit în România, se scuză că nu poate oferi mai mult de 9 luni pentru schimburi de persoane, dar trebuie să mențină un anumit echilibru în raport și cu celelalte țări socialiste, și nu poate oferi mai multe luni unei țări socialiste decât alteia. Mai mult, persoana care se ocupă de relații externe la Academia Română, Silvia Matache, a fost invitată în U.S.A. timp de două săptămâni. Și-a luat concediu, și-a plătit drumul, s-a întors și s-a interpretat că refuzul Academiei de Științe a U.S.A. de a mai colabora cu Academia Română s-a datorat faptului că Silvia Matache „și-a depășit competența”, convingându-l pe președintele Academiei americane să nu mai colaboreze cu Academia Română! Cred că o imaginație mai bogată nici nu este de conceput. Destul că Silvia Matache a fost eliberată din funcția deținută la Academie și a fost angajată la Universitatea din București de rectorul Emil Constantinescu, viitorul președinte al României.
Revenind la Adunarea Generală a membrilor Academiei Române din 11 noiembrie 1992, la alt punct al ordinei de zi au fost aleși noi membri ai Academiei. La științe tehnice a fost ales Ion I. Inculeț ca membru de onoare din străinătate. Prezentarea activității sale a fost făcută de mine. Dau mai jos câteva fragmente din această prezentare: (p.136-139) /…/
PROBLEMA ORTOGRAFIEI ROMÂNE
Adunarea Generală a membrilor Academiei Române din 17 februarie 1993, a avut la primul punct al ordinei de zi „Problema ortografiei române”. Mihai Drăgănescu, președintele Academiei Române, a avut ideea de a aranja cu Societatea de Radiodifuziune ca discuțiile de la acest punct al ordinei de zi să fie transmise în direct pe postul de radio București actualități. În esență, așa cum am mai spus, el urmărea să se ia o hotărâre ca, în interiorul cuvintelor să se scrie cu „â”, susținând că astfel se evidențiază mai bine originea latină a limbii noastre.
Or, se știe că acest sunet, în interiorul cuvintelor de etimologie latină, poate proveni și din alte vocale ca „oe” (foenum = fân) sau chiar „i” (rivus = râu; viscum = vâsc; scintilla = scânteia) etc. Un număr imens de cuvinte din limba română care au acest sunet în interiorul cuvântului nu au etimologie latină (satâr, hatâr, cârtiță etc.).
Se mai știe că etimologismul a cedat treptat, treptat în favoarea unei ortografii cât mai simple. Or, ce poate fi mai simplu decât faptul că unui singur sunet îi corespunde o singură literă „î”, cu excepția cuvântului „român” și cele derivate din acesta [și a numelor de persoană]? Pe de altă parte, ce poate fi mai nefiresc decât să scrii: „a hotărî” cu „î” și „hotărâre” cu „â” pentru simplul motiv că în primul caz sunetul respectiv este la finalul cuvântului, iar în al doilea caz în interiorul cuvântului?
A fost o perioadă când curentul etimologist cerea să se scrie altfel sau chiar să se elimine din limba română literele care nu existau în limba latină. Se propunea astfel ca „ă” și „z” să se scrie „e” și respectiv „d” pentru „adever”, „di” și „dicere” sunt mai apropiate de corespondentele în limba latină: „veritas”, „dies” și „dicere” decât „adevăr”, „zi” și „zicere”. Nu mai pomenesc de pretenția etimologiștilor de a elimina sunetul „j” din limba română și a-l înlocui cu „i”, care a fost combătută de Bogdan Petriceicu Hajdeu.
Într-o discuție pe care am avut-o cu academicianul Alexandru Graur pe această temă, dânsul mi-a spus, în glumă bineînțeles, că, pentru a respecta strict ortografia pentru cuvintele de etimologie latină din limba română, ar trebui ca în școală să se învețe mai întâi limba latină și apoi limba română, ceea ce, firește, e imposibil!
Dar să revenim la Adunarea Generală din 17 februarie 1993. Eu pregătisem un material, cu răbdare, cu multă răbdare, timp de câteva zile în care făcusem o evaluare a cuvintelor românești cu etimologia latină la care sunetul „â” din interiorul lor provine din latinul „a”. numărul lor este infim: mult sub 1% din numărul total al cuvintelor din limba română. M-am întrebat atunci dacă merită să reformezi o ortografie pentru a rezolva problema unui număr atât de mic de cuvinte.
Am oferit acest material academicianului Ion Coteanu. El mai avea avantajul avizului negativ al tuturor institutelor de lingvistică ale Academiei cu privire la înlocuirea lui „î” cu „â” în mijlocul cuvintelor.
Academicianul Ion Coteanu a procedat din păcate altfel. A enunțat mai întâi niște principii [în loc să se opună net]:
– Este necesar ca în fiecare domeniu specialiștii să aibă nu numai primul cuvânt, dar și cuvântul hotărâtor, dacă punctul lor de vedere este argumentat;
– Este necesar să fie evitată imixtiunea criteriilor extralingvistice;
– Modificările trebuie să continue direcția de simplificare și în nici un caz să nu reintroducă niște complicații unde s-a realizat de-a lungul timpului o simplificare;
– Atenția trebuie îndreptată spre dificultățile reale ale ortografiei românești și nu spre false probleme, reactualizate.
În continuare, academicianul Ion Coteanu a dat rezultatele unei sondări a opiniei publice făcută pe principiile IRSOP, rezultate din care apărea clar o opoziție netă la schimbarea ortografiei. În continuare s-a plâns de lipsa de dialog cu președintele Academiei Române, de faptul că de câte ori a încercat să poarte un asemenea dialog, i s-a spus: „Dacă nu accepți părerea mea, nu stăm de vorbă”. Oricărui specialist, dacă îi spui acest lucru, ori pleacă, ori știu eu ce face…
Au urmat apoi discuțiile. O lungă serie de „nostalgici” au luat cuvântul exprimându-și acordul cu reintroducerea lui „â” și cu „sunt” în loc de „sînt”. Am vrut și eu să iau cuvântul și să susțin punctul de vedere al academicianului Ion Coteanu, dar academicianul Cristofor Simionescu, care stătea lângă mine, dintr-o prudență exagerată, m-a oprit. Regret și acum că l-am ascultat, dar aveam față de dânsul un respect mult prea mare ca să nu-l ascult. Cum evoluaseră până în acel moment discuțiile „nostalgicilor”, îmi dădusem seama că nu voi avea nici un succes, dar aveam un principiu: că și atunci când probabilitatea de succes este zero, una este să taci și alta este să vorbești, și-mi pare și astăzi rău că m-am abătut de la acest principiu.
A urmat votul nominal. Președintele Mihai Drăgănescu ne striga pe rând, pe fiecare, și noi ne exprimam opinia. Cei doi specialiști în filologie, Ion Coteanu și Emanuel Kant Vasiliu, n-au fost de acord. Ion Coteanu a votat contra, iar Emanuel Kant Vasiliu s-a abținut. Când mi-a venit rândul, am spus că nu votez deoarece consider că filologia este o știință și adevărurile științifice nu se pun la vot.
* *
*
Firește că această atitudine a mea l-a nemulțumit profund pe Mihai Drăgănescu, care, la scurt timp după ce a avut loc această Adunare Generală, mi-a aplicat hotărârea Adunării Generale a Academiei Române din 10 noiembrie 1992, potrivit căreia, ca fost membru al comitetului central al Partidului Comunist Român, timp de 8 ani, nu mai puteam ocupa funcția de președinte al Secției de Științe Tehnice. I-am convocat pe membrii Secției pentru a alege alt președinte. În ședința respectivă membrii secției au refuzat să aleagă un nou președinte. S-a întocmit o scrisoare către Mihai Drăgănescu semnată de membrii secției (bineînțeles, în afară de mine), în care Andrei Țugulea a invocat principiul juridic potrivit căruia o hotărâre, chiar a Adunării Generale, nu poate avea efect retroactiv, deci hotărârea Adunării Generale din 10 noiembrie 1992 nu are efect decât în cazul alegerilor ce vor fi făcute după această dată. Or, eu fusesem ales președinte al Secției de Științe Tehnice înainte de această dată pe o perioadă de 4 ani. Ca urmare, Mihai Drăgănescu a trimis un Ordin de eliberare a mea din funcție de președinte al Secției de Științe Tehnice. La o nouă ședință a Secției de Științe Tehnice, la propunerea academicianului Dan Mateescu, a fost ales ca președinte academicianul Gheorghe Buzdugan, până în anul 1998. (p.152-155)
Având în vedere cele de mai sus, concluzia se impune de la sine: cum noua reformă ortografică n-a devenit lege trecută prin Parlament, nu este obligatorie și sunt autori, chiar reviste, plus tipăriturile din Republica Moldova, care păstrează scrierea cu î. Deci, în loc să se facă ordine, simplificare, s-a introdus și aici dezordinea, ca-n toate sectoarele vieții social-politice-culturale.

Elis Râpeanu
Doctor în filologie

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.