Ce atitudine interioară definește un intelectual
Voi expune în continuare un ideal care e mai greu de găsit în practică, dar este interesant de formulat. Asta pentru că veți întâlni în orice om cât de cât educat și cult această bază.
Vorbim despre un om care este suficient de înțelept ca să fie conștient de limitele cunoașterii sale. Știu că nu știu. Dar destul de lămurit cu privire la valoarea și capacitatea personală a fiecărui om pentru a avea încredere în gândirea proprie cel puțin până la un punct. Un om obișnuit să folosească propriul cap pentru a gândi, fără frică de pedeapsă, fie ea și divină. Un om care, atunci când a descoperit latura transcendentă a vieții, a devenit și mai convins că rațiunea, cu limitele ei este un dar ceresc și o sursă de evoluție pentru el și semeni. Dar tocmai pentru că se cunoaște pe sine și lumea în care trăiește vede clar limitele gândirii și cunoașterii umane așa că îi este mai ușor să renunțe la o teorie sau o convingere proprie dacă descoperă că e greșită. Astfel, este mai liber și mai nonconformist, greu de subjugat de o ideologie, cel puțin în forul său intim. Este pasionat de cunoaștere în general, pentru el, ea, un adevărat aliment.
Cu timpul, ajunge un elitist, o enciclopedie ambulantă, dar cu un mare avantaj. În lumea interioară ideile nu stau cuminți, ca rândurile pe acestă pagină. Se formează conexiuni rodnice între domenii și apar idei noi, descoperiri originale, soluții la problemele societății și așa evoluează știința și cultura. Pe un intelectual îl poate ispiti renumitul turn de fildeș. Poate să devină un însingurat, fericit în lumea sublimă a cunoașterii pure, departe de vacarmul și competitivitatea surdă a celor mai bine orientați către social.
Imaginea intelectualului român în istoria recentă
În România interbelică intelectualul era o figură nobilă. Adeseori de origine umilă, avea formare academică datorită eforturilor uriașe ale părinților care videau o vacă sau munceau din greu pentru a da copilul la carte. Un om educat, școlit, era mult respectat și avea la rândul lui respect profund față de lumea din care venea și minunate amintiri din lumea satului. Bunicii cei întelepți și buni, codrii, natura, erau încă aproape. Durerile si necazurile acute ale țăranilor erau amintiri vii și asta îi făcea să fie sensibili la suferința poporului întreg, de la sate și de la orașe. Figura unui medic, inginer, profesor, erau mult respectate si prețuite, fiind văzuți ca o culme a succesului popular obținut prin muncă cinstită, sacrificiu, efort personal și de familie. Adeseori familiile aveau putere să sunsțină educatia doar a unui singur copil, punânduși mari speranțe în el iar acesta, la rândul lui era conștient că are o datorie morală față de comunitatea și familia lui.
Apoi a venit ceva peste noi. O schimbare politică și ideologică a cărui dușmani naturali erau intelectualii României. Pentru tot ce erau și reprezentau ei dar mai ales pentru libertatea lor interioară. Pentru că erau greu de manipulat, greu de cumpărat și greu de îngenunchiat. Cum cumperi pe cineva deja fericit, cum manipulezi pe cineva obișnuit să folosească intelectul, cum îngenunchezi pe cineva care se bucură de respect și popuaritate doar pe baza meritelor proprii. Așa că au ticsit cu ei închisorile și lagărele. Apoi au cultivat în popor ideea că intelectualii, mai ales cei din domeniul artistic sau umanist sunt paraziți, pui de pierde vară, inutili, demni de dispreț. Mai ales din partea clasei muncitoare sau a țărănimii. Din școli au decăzut științele umane și au fost salvate doar științele exacte. Gândirea și creativitatea, cele care ne conectează cu sublimul din noi au căzut în dizgrație. Nu mai vorbesc de partea de credință care a devenit total incompatibilă cu Noua paradigmă culturală.
Dar școala nu. A devenit accesibilă, gratuită, universală. Cu limite, cu îngrădiri dar accesibilă tuturor. Acum suntem mii de profesori, artiști, scriitori, ingineri, doctori.
Dar în același timp în cultura populară s-a inoculat ideea omului simplu, needucat dar valoros și demn. S-a strecurat insidios și perseverent ideea că intelectualii sunt ceva periculos, un pic deraiați, desprinși de realitate și izolați în lumea lor un fel de autiști comozi, leneși, o povară inutilă. Ca nu cumva libertatea de gândire să se mai asocieze vreodată cu educația, cu erudiția, cu știința și cu….forța României, uniunea poporului în toate aspectele sale. S-a reușit? Da, de moment. Dacă nu mă credeți, amintiți-vă de mineriade. De sloganul muncitoarelor de la APACA : „Noi muncim, nu gândim”. Nimeni nu a obligat acele bune și nevinovate femei să strige așa ceva, tot cea ce voiau erau pacea și prosperitatea vieții. Cum am ajuns noi ca neam, certați cu gândirea?
Acum în era internetului, pare că educația este foarte accesibilă. PARE. Intelectualul este și mai izolat, căci oamenii nu mai au răbdare să citească literatură adevărată, nici să verifice bombardamentul de știri ieftine și adeseori manipulate. Cine are timp azi să treacă viața prin filtrul gândirii? Ah, dar stați să vedeți, statele sunt tot mai slabe și să învățăm orice este din ce în ce mai puțin accesibil, fără taxe noi. Și de data acesta nu către state, ci față de concernele internaționale. Asta nu este complet rău de moment, insă are un potențial de a deveni, dacă accesul la educație va fi prea condiționat de resursele financiare. E timpul să ne recuperăm intelectualii și sufletul, cât mai avem unul.
Misiunea intelectualului român
Astăzi, viața ne pune la dispoziție instrumente noi și minunate. Acum există imense biblioteci virtuale, posibilitatea teleconferințelor, resurse de cunoaștere și interacțiune practic nelimitate. Suntem răspândiți în toată lumea și tentați să dăruim țărilor în care ne desfășurăm activitatea tot ce avem mai bun. Nu doar românii noștri simpli ne privesc strâmb că așa au fost învățati în școli, cu sila față de cărți și cărturari, cu prețuirea muncii și lumii materiale în exces, ci și noi, care aveam tentația izolării în activități mai izolate și mai liniștite evităm să ne asociem în Diaspora căci pare că nu avem cu cine, iar în România nici atât, că nu prea suntem gregari. Străinii ne-au înfiat cu drag. În ciuda zgomotului din presă, suntem valoroși cetățeni ai lumii, demni ambasadori ai României pe care o iubim cu pasiune.
În România și în Diaspora de la noi se așteaptă să venim cu soluții creative și să ieșim din izolarea noastră naturală, să ne apropiem de asociații și să le sprijinim, să colaborăm cu ele cât mai mult. Sufletul românului dincolo de pojghița socială, de educație și erudiție sau de lipsa acesteia, e înțelept și profund. Suntem toți urmașii unei nobile și valoroase culturi, care a marcat Europa și încă mai avem multe de dăruit lumii. Da, la început veți fi priviți cu uimire și condescendență, căci nu vă plac manelele, nici kitsch-ul, nici nu cunoașteti cântăreții populari ai zilei, nici nu prea străluciți pe Facebook, Instagram și alte alea. Dar toți avem un fond comun, un dor nestins după un paradis pierdut. Manelele, plasticul și internetul sunt noi, dar artizanatul, poveștile și creativitatea sunt ceva care ne unește din negura timpurilor iar gândirea liberă este un obicei care se învață. Noi, cei puternici în lumea noastră interioară suntem cei care putem să facem pasul acesta către vindecare, către regăsire. De la noi se așteaptă.
Dacă nu noi, atunci cine?
Dacă nu acum, atunci când?
Alina Radu, Club Astra Valencia