◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Bătălia de pe Câmpul Pâinii – victorie importantă a creştinătăţii împotriva expansiunii otomane

La 13 octombrie 1479 avea loc pe Câmpul Pâinii, în zona Şibot-Vinerea (azi în judeţul Alba) o mare bătălie între o coaliţie de armate creştine şi oastea otomană.

Deznodământul  bătăliei a constituit o mare victorie a creştinătăţii împotriva pericolului turcesc, aflat în plină expansiune în Europa.

Totodată, ecourile acestei victorii au scos în evidenţă modelul unităţii creştine în evul mediu în faţa unui duşman comun, Imperiul Otoman. 

Printre actorii luptei se aflau nume sonore, cu aură de legendă: Ştefan Bathory, voievodul Transilvaniei, Paul Kinizsi(Paul Chinezu), comite de Timişoara şi comandantul părţilor de sud ale armatei regatului maghiar, Laiotă Basarab, fost domn al Ţării Româneşti, refugiat în Transilvania la Braşov, Basarab al IV-lea cel Tânăr (Ţepeluş), domnitorul Ţării Româneşti, despotul sârb Demeter Jacsic, celebrul Isa-bei, sfetnic al sultanului Mohamed II, ş.a. 

În plan istoric şi politic, deznodământul luptei a însemnat un moment de respiro pentru lumea creştină. 

În planul mentalului colectiv, lupta a creat unul dintre cei mai mari eroi ai Ungariei medievale, Paul Kinizsi. Nu întâmplător este faptul că, în sudul Transilvaniei, şi în mod special în zona Câmpului Pâinii, s-au conservat nenumărate legende care îl au în centru pe artizanul victoriei din toamna anului 1479.

Au rămas relatări, documente scrise şi legende care au dat naştere odată cu trecerea timpului la versiuni adevărate şi neadevărate despre mitul eroului de la Câmpul Pâinii.

Faptul că din oastea otomană făceau parte şi domnitorul Ţării Româneşti, Basarab al IV-lea, împreună cu Laiotă Basarab, l-a determinat pe N. Iorga să caracterizeze bătălia ca ,,O luptă de Români contra Românilor”. 

Situaţia era foarte complicată la nivelul întregii Europe în epoca medievală, evoluţia social-politică şi militară o putem lăsa pe seama istoricilor să o definească mai bine.

Revenind la izvoarele documentare ale vremii, care relatează despre lupta de pe Câmpu Pâinii, lucrarea scrisă de un autor contemporan evenimentului este cea mai completă: ,,Rerum Hungaricarum decades quatour cum dimidia” a lui Antonio Bonfini, aflat la curtea regelui maghiar Matia de Hunedoara.

Alte izvoare istorice importante merită să fie consemnate: cronica de familie a Dragheştilor, ,,Chronicum Dubnicense”, redactată în anul 1480, cronicile turceşti, precum şi lucrarea lui Nicolaus Olahus, în ,,Hungarica”, scrisă în prima jumătate a secolului al XVI-lea şi a italianului Giovan Andrea Gromo, scrisă în aceeaşi vreme.

O altă cronică interesantă, scrisă în secolul al XVII-lea de către Gheorghe Brancovici, conţine şi lucrarea sub titlul ,,Războiul de la Jebăt”.

O descriere a câmpului de luptă o găsim într-o lucrare deosebit de valoroasă a istoriografului francez Auguste de Gerando, intitulată ,,La Transylvanie et ses Habitants” (Paris, 1845) şi care ne ajută să ne apropiem mai mult de adevăr privind locul exact în care s-a desfăşurat bătălia.

Expediţia transilvăneană reflecta intenţia turcilor de consolidare a influenţei lor în Ţara Românească, avertizând astfel regatul maghiar că orice acţiune de sprijin a creştinilor de la est şi sud de Carpaţi nu va rămâne netaxată.

Voievodul Bathory era informat cu câteva luni despre intenţiile turcilor şi pătrunderea lor în Muntenia, de către domnitorii din Moldova şi Ţara Românească şi de către spionii saşi.

Problema înaintării armatei turceşti spre teritoriile transilvănene a fost larg dezbătută de istorici. O doză mare de adevăr este conţinută în acele documente istorice care indică varianta pătrunderii pe traseul Jiu-Gilort-Novaci, de unde se făcea trecerea peste Carpaţi prin Obârșia Lotrului, după care se cobora pe Valea Sebeşului.

Totuşi, o parte din cronici indică un al doilea traseu, Valea Oltului iar la Turnu Roşu  armata  turcească  făcea  jocţiunea  cu  grupul  de  oşti  condus  de  Ţepeluş, domnitorul Ţării Româneşti.

De aici, înaintarea s-ar fi produs pe direcţia Sibiu-Sebeş.

Conform cronicii ,,Chronicum Dubnicense”, intrarea turcilor în Ardeal s-a produs cu patru zile înainte de Sf. Gallus(16 octombrie), 12 octombrie 1479.

Modul de operare a oştilor turceşti consta în acţiuni de jaf , concomotent cu organizarea unor grupuri care să acţioneze pe un teritoriu cât mai extins.

Acţiunile de jaf au fost întreprinse sub conducerea celor trei căpetenii: Isa-bei, Ali-bei şi Mihaloglu Iskender, care a avut ca arie de distrugeri zona Sebeş-Orăştie.

Circa 200 de localităţi au fost distruse, amploarea distrugerilor întrecând pe cele produse în 1420, aşezările săseşti având cel mai mult de suferit.

Zona Sebeşului a fost distrusă în mare parte, însuşi voievodul Bathory aflându-se la faţa locului a ordonat populaţiei să se refugieze în munţi iar pasurile montane să fie închise.

În următoarele zile turcii, aflându-se în zona Orăştiei, plănuiau o retragere în Ţara Românească, se pare că au stabilit ca ea să se producă pe acelaşi traseu, pe care au venit.

În faţa acestor evenimente, despre a căror iminentă desfăşurare regele Matia de Hunedoara fusese înştiinţat încă din prima jumătate a lunii august, voievodul Transilvaniei, Ştefan Bathory îşi concentrează trupele în cetatea de la Alba Iulia, de unde are sprijinul comitelui de Timiş, Paul Kinizsi. 

În timp ce turcii înaintaseră mult spre Orăştie, aceştia au fost urmăriţi de Bathory până în zona Şibotului, unde îşi ridică tabăra, pe marginea deluroasă ce împrejmuieşte Câmpul Pâinii, numită astăzi Tăbărâşte. Oştile turceşti aflate în retragere spre Ţara Românească, aflând de intenţiile ardelenilor se opresc la Şibot şi se pregătesc de confruntarea cu armata voievodului Transilvaniei.

Lupta a pus faţă în faţă, pe de o parte, armata lui Bathory şi aliaţii săi creştini, iar pe de altă parte oştile turceşti, împreună cu cele ridicate de domnul Ţării Româneşti, ce pătrunseseră în Transilvania într-o expediţie de jaf devastatoare.

Confruntarea a reprezentat actul final al acestei expediţii, care se pare că a fost planificată iniţial să aibă loc la Sibiu.

Armata creştină, aflată sub comanda voievodului Ştefan Bathory, avea în componenţă trupele secuilor, comandate de Anton Kendy, alături de judele şi primarul Sibiului, Georg Hecht, comandantul trupelor săseşti, o parte a nobilimii transilvănene, trupe sârbeşti comandante de sârbul Demeter Jaksic şi de celebrul Vuk Brankovic. O prezenţă aparte o reprezenta în această alianţă şi oastea lui Laiotă Basarab, fost domn al Ţării Româneşti, refugiat în Transilvania, cu soldaţii săi în armură.

Mare parte din izvoarele istorice dau certă prezența comitelui Paul Kinizsi pe câmpurile de luptă încă înainte de începerea confruntărilor. Voievodul Bathory avea strictă nevoie de armatele comitetului de Timiş, numit în această funcţie în anul 1478,

de către regele Matia de Hunedoara. Concomitent a fost numit de către rege şi comandant suprem al armatei regale. Noile măsuri strategice luate de rege au condus la fragmentarea în două a armatei regale, partea sudică fiindu-i încredinţată lui Paul Kinizsi pentru a putea riposta mai eficient împotriva atacurilor otomane.

În data de 11 iulie 1479 comitele primeşte ordin din partea regelui maghiar să strângă armată potrivit potenţialului de luptă turcesc. Se ataşează în acelaşi timp şi mercenarii curţii regale, precum şi cei 900 de husari conduşi de sârbul Demeter Jaksic.

În armata otomană, elita militară, de cavalerie uşoară, era formată din fraţii Mihaloglu, Ali-bei şi Iskender-bei. 

Coordonarea  directă a raidului din Transilvania a fost atribuită de sultanul Mohamed al II-lea lui Isa-bei, considerat de regele Ungariei omul numărul doi la curtea împăratului. Acest lucru demonstra importanţa pe care o acorda sultanul acestei invazii, mai ales că acesta a ordonat trecerea peste Carpaţi şi a tunurilor de război, fiind pregătiţi pentru orice fel de luptă.

Armatei otomane i s-a alăturat oastea  domnitorului Ţării Româneşti, Basarab al IV-lea cel Tânăr, cu 2000 de oşteni, al cărui interes major era acela de a-i elimina pe Laiotă Basarab şi Udrişte, cei doi pretendenţi la tronul său, refugiaţi în Transilvania, şi de a-şi recupera Ţara Făgăraşului trecută sub autoritatea coroanei ungare.

Pregătirea luptei de către alianţa creştină s-a derulat sub semnul unei bune organizări strategice şi tactice, fiind bine evaluate avantajele oferite de configuraţia terenului cât şi adeziunea tuturor păturilor sociale, a etniilor din Transilvania la cauza comună antiotomană.

Efectivele militare angajate în lupte sunt evaluate de istoriografia recentă la maximum 40000 de luptători în armata turcă şi între 15000-25000 de partea oştilor creştine.

Alegerea locului bătăliei, din punct de vedere strategic, a fost una foarte bună, motivele fiind multiple. În primul rând, în zona hotarului estic al localităţii Şibot, culoarul Mureşului se îngustează brusc, imediat ce se trece pe malul drept al Cugirului. În al doilea rând, dispunerea trupelor având spatele asigurat de apele Mureşului şi Cugirului, impuneau adversarului un câmp limitat de manevră. Alegerea locului de dispunere a oastei creştine a ţinut cont şi de caracteristicile naturale ale terenului de pe cele două maluri ale Cugirului.

Pentru localizarea reală a locului de desfăşurare a bătăliei trebuie luată în considerare toponimia actuală, care indică două zone ce păstrează amintirea existenţei în trecut a unor suprafeţe mlăştinoase. Una se numeşte Lacuri, aflată la hotarul dintre Şibot şi Vinerea, traversată de Calea Lacurilor. Cealaltă se numeşte La Baltă şi În Baltă, situate pe tereasa II şi III a râului Mureş, aflate în vatra actuală a satului Şibot. De asemenea, cronicile descriu partea de nord a câmpului ca fiind acoperită de păduri, la adăpostul cărora Ştefan Bathory şi Paul Kinizsi şi-au organizat atacul împotriva turcilor.

Nu există un consens între istorici privind modul de dispunere a celor două armate.

Totuşi, în baza informaţiilor date de izvoare istorice diferite se pot defini fronturile de luptă.

Prima linie a frontului creştin era dispus între locul numit Lacuri şi malul Mureşului. Aici vom găsi la flancul stâng trupele comandate de Paul Kinizsi, în număr de 10000 luptători, la flancul drept trupele săseşti comandate de Georg Hecht, în număr de 5000 luptători, din care 700 constituiau cavaleria uşoară. Tot în flancul drept erau dispuse şi cavaleria uşoară comandată de sârbul Demeter Jaksic.

În zona centrală, puţin mai retras se găsea dispus corpul de luptători format din 7000-8000 de călăreţi în cămăşi de zale.

Linia a doua a frontului creştin avea la flancul drept trupe ale saşilor şi un grup de 2000 de români, iar flancul stâng era ocupat de trupe ungureşti.

Dispozitivul de luptă al turcilor era cu flancul stâng pe malurile Mureşului, iar flancul drept se întindea până la dealurile dintre Orăştie şi Vinerea.

Partea centrală a frontului turc era ocupată de trupele domnitorului Ţepeluş, iar flancurile erau ocupate de pedestrime şi cavalerie uşoară turce, comandate de Ali-bei, Isa-bei şi Bali-bei.

Dispunerea în teren a celor două armate combatante s-a petrecut în primele trei ore ale zilei de 13 octombrie 1479. Distanţa între ele fiind estimată la 1500 m.                                                     

Potrivit cronicarului turc Semseddin, lui Paul Kinizsi i-a revenit să lupte împotriva lui Ali-bei, Bathory urma să se confrunte cu experimentatul Ia-bei, iar pentru Laiotă Basarab s-a decis confruntarea cu Malkocioglu Bali-bei.

În acest timp, de partea forţelor creştine a fost oficiată slujba religioasă, urmată de o cuvântare a voievodului Transilvaniei, pentru întărirea moralului supuşilor săi. 

De partea turcă, se auzeau strigătele de îmbărbătare ale dervişilor, pe fondul cunoscutei fanfare otomane, meterhaneaua.

Începerea luptelor este relatată de documentele vremii în două variante. Prima variantă descrie gestul unui soldat turc călare, care ieşind din rândurile trupelor turceşti merge în faţa lui Paul Kinizsi şi scuipă sfidător în faţa sa, gestul repetându-se şi în faţa lui Bathory şi a despotului sârb, Jaksic. Ajuns în faţa saşilor, acelaşi gest a fost răsplătit de un luptător care, neîndurând umilinţa l-ar fi urmărit şi i-ar fi tăiat capul, pe care l-a ridicat în sabie. Acesta fiind semnalul începerii luptelor înverşunate între cele două tabere.

Conform versiunii a doua, atacul ar fi fost declanşat de trupele săseşti din armata creştină, fiind profund motivate pentru distrugerile provocate lor la Sebeş şi Orăştie.

           După prima serie de succese turcii contraatacă şi saşii bat în retragere. În ajutorul saşilor intervin în primă fază trupele de români stabilizând pentru moment frontul. 

Oastea turcească atacă susţinut şi determină ca flancul stâng formată din luptători saşi să bată în retragere. Intervine în luptă cavaleria grea condusă de însuşi Bathory. Din acest moment luptele cele mai violente se vor desfăşura pe centrul liniilor de atac.                                                                                                                           

Intervenţia voievodului a avut ca efect scoaterea din luptă a trupelor muntene comandate de Ţepeluş şi înaintarea trupelor creştine până în linia a doua a turcilor.

Rezistenţa opusă de trupele turceşti comandate de iscusitul Isa-bei va da naştere unei încleştări corp la corp, moment în care Bathory rămâne fără calul său şi cade la pământ. Confruntarea a devenit dramatică şi extrem de sângeroasă. 

În aceste clipe critice, oastea transilvăneană intră în panică, iar nobilimea cere voievodului o retragere în cetatea Sebeşului.

Voievodul Bathory, deşi rănit, încurajează oastea creştină intrînd în luptă cu ajutorul unui soldat numit Antal. Astfel trupele creştine reuşesc să învingă contingetul condus de Ali-bei, fapt ce va determina o repliere a tuturor forţelor turceşti pentru anihilarea atacului transilvănenilor. Se aruncă în luptă şi ultimele rezerve ale turcilor conduşi de Bali-bei pe flancul drept de atac al lor, situaţie care are ca rezultat o modificare categorică a raportului de forţe în favoarea acestora. Se contura astfel o victorie în luptă a turcilor.

În acest moment decisiv al confruntării au loc două episoade: intrarea în luptă a lui Paul Kinizsi cu trupele sale şi rănirea lui Isa-bei. Acesta a fost ucis de săbiile şi suliţele trupelor creştine.

Dispărând din luptă cel mai important comandant, turcii au început să se împrăştie, astfel că pe zona centrală a frontului au început lupte de hărţuire şi urmărire. 

Dar lupta urma să se decidă pe flancul sudic, acolo unde acţiona Malkocioglu Bali-bei asupra fostului domn muntean, Laiotă Basarab. Acesta din urmă s-a recunoscut învis şi a bătut în retragere.

Acum trebuia să atace Ali-bei cu akingii săi, însă aflându-se în faţa puternicei grupări conduse de Paul Kinizsi, Ali-bei se va retrage printr-un gest de laşitate, fiind ajutat de unii localnici să treacă Carpaţii şi să se refugieze în sudul Dunării.

Comanda trupelor turceşti a fost preluată de către Malkocioglu Bali-bei, încercând o contraofensivă.

Dar Paul Kinizsi atacând din lateral obţinea noi avantaje, învăluind oastea turcească care rezista cu înverşunare. Rândurile turcilor au fost fragmentate şi eliminate rând pe rând, astfel Bali-bei a renunţat la luptă şi a luat-o la fugă.

Ultimul nucleu de rezistenţă l-a constituit oastea munteană, care a fost anihilată în totalitate doar la intervenţia în forţă a cavaleriei grele comandate de Bathory.

Abia din acest moment se poate considera victoria sigură a oastei creştine.

Documentele istorice ale saşilor relatează că lupta a durat între orele 1 şi 5 după-amiază. Înainte de lăsarea serii tabăra turcească a fost prădată de luptătorii creştini, au fost eliberaţi robii şi s-a trecut la urmărirea turcilor până în munţi.

Fuga turcilor ar fi avut loc pe văile râului Cugir, prin satul Laure(Loman?).

Luptătorii munteni fiind măcelăriţi pe câmpul de luptă nu au mai fost pe rol de călăuze pentru turci, astfel fiind facilitată anihilarea lor mai uşoară.

Totuşi, un pâlc de turci au încercat să opună rezistenţă la hotarul Romosului, în locul numit Făgădău, turcii ucişi fiind aruncaţi într-o vale , numită şi astăzi Pârâul Turcului.

De asemenea, găsim pe Râul Mare al Cugirului un loc numit Moara Turcului, deci dovezi ale trecerii turcilor în retragere, pe aceste locuri.

De pe câmpul de luptă a fost recuperat voievodul Transilvaniei, rănit fiind, de chiar Paul Kinizsi.

Victoria  de pe Câmpul Pâinii a fost sărbătorită direct pe locul de luptelor, ostaşii întrecându-se în a improviza versuri prin care să elogieze vitejia unora dintre artizanii reuşitei. Sărbătorirea victoriei a durat toată noaptea.

Bilanţul pierderilor a fost estimat de contemporani la peste 30000 morţi de partea turcă şi în jur de 10000 de creştini.

Istoria îl va consemna ca principal artizan al victoriei creştinilor pe comitele Timişoarei, Paul Kinizsi.

Pe 14 octombrie 1479, a doua zi după încrâncenata confruntare de pe Câmpul Pâinii, trupele victorioase au intrat în cetatea Alba Iulia, pentru a sărbători succesul. Vestea răsunătoarei victorii, ajunsă între timp, pe 21 octombrie, la regele Matia de Hunedoara, împreună cu steagurile capturate de la turci, va fi transmisă de acesta în scurt timp papei (la 22 octombrie), iar Câmpul Pâinii (Kenyrmezo) va intra definitiv în istoria luptei creştinătăţii împotriva Imperiului Otoman.

A fost cea mai mare victorie a creştinătăţii după răsunătoarea victorie de la Belgrad, din 1456, a lui Iancu de Hunedoara şi după succesul remarcabil al lui Ştefan cel Mare din 1475 în bătălia de la Vaslui.

Pe câmpul însângerat se vor ridica mausoleul lui Matia de Hunedoara şi capela lui Ştefan Bathory, monumente despre care se cunosc astăzi foarte puţine lucruri.

În schimb, în gara din Şibot se află monumentul lui Paul Kinizsi(Chinezul), ridicat acum 100 de ani, care parcă vrea să transmită generaţiilor viitoare, ecourile acestei mari încleştări de forţe ce dominau epoca feudală în această zonă.                                                                                      

Totodată acest monument constituie o piedică în calea uitării istoriei populaţiei de pe aceste meleaguri.

Câmpul Pâinii se va transforma cu timpul într-un loc de pelerinaj, într-un ţinut de legendă care nu doar a născut eroi, ci şi i-a întreţinut.

Trubadurii le-au cântat vitejia în strune, cronicarii le-au eternizat numele pe piedestalul istoriei, oamenii de rând ai locului i-au dat copiilor ca exemplu de luptă, de dârzenie, de neînfricare. 

Istoriografia română şi maghiară i-au recuperat, dar i-au şi revendicat, rând pe rând.

 

Col(r)Lect.univ.Dr.ing. Constantin AVĂDANEI

Președinte al Grupului de Inițiativă ,,CENTENAR-MAREA UNIRE-ALBA IULIA-2018”

 

 






Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *