Anul acesta, la 1 iulie, scriitorul prolific și publicistul Olimpian Ungherea, polițist ajuns general, ar fi împlinit 81 de ani. Ne-a părăsit înainte de a împlini trei sferturi de veac, pe 16 martie 2012. Ne-a părăsit e un fel de a spune, de fapt s-a mutat în altă galaxie, dar a rămas printre noi cu zâmbetul său inimitabil, cu paginile nenumăratelor sale scrieri în care întâlnim o lume, cu principiul sau de viață, preluat din Biblie, prin care ne insufla verticalitate: „orice găsește de făcut de mâna ta, fă din tot sufletul”.
Olimpian Ungherea s-a născut la Jugureni, în județul Prahova, la 1 iulie 1937. Mama sa, Ștefania, s-a mutat Dincolo, când el avea 6 ani. A urmat școala primară în Jugureni, apoi și-a petrecut copilăria în diverse zone ale țării – în Oltenia (la Craiova, în grija unei mătuși), în Moldova. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. În 1952, debutează cu poezii și proză scurtă în ziarul regional DRUM NOU din Brașov. Și-a luat licența în Științe Juridice la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj și licența în Jurnalism la Universitatea din București, apoi masteratul în Criminologie.
Din 1956, a lucrat ca ziarist, fiind pe rând corespondent de presă, redactor și mai bine de un deceniu și jumătate, redactor-șef al revistei PENTRU PATRIE a Ministerului de Interne, în care și noi am publicat poezii, epigrame și studii privind ierarhia greșelilor din limba română actuală.
A debutat, cu un volum, în 1967 – Bătrâna domnișoară n-are alibi. A publicat 30 de volume, dintre care 20 de romane și peste 1000 de povestiri inspirate, în cea mai mare parte, din sfera criminalisticii, a spionajului și contraspionajului și a crimei organizate. În multe din operele sale – dar, mai ales, în romane – se dovedește un bun cunoscător al sufletelor personajelor sale, adâncindu-se în analize psihologice, rămase unice în literatura polițistă. Dintre romane, amintim câteva: Versiunea maiorului Vlad (1977), Spovedania unui spion (1982), Egreta Brâncovenilor (1986), Capcană pentru asasin (1993), Clubul Cocoșaților (2000), Rețeta gloriei (2004).
În 1999, a intrat în masonerie, în 2005 fiind numit redactor-șef la Institutul pentru Studii și Cercetări Masonice, fiind totodată și Mare Purtător de Cuvânt al Ritului York din România. Conform informațiilor de pe internet, „Olimpian Ungherea a lansat Dicționarul Explicativ Masonic, considerată cea mai mare operă de acest gen din literatura română. Cartea a fost scrisă în cinci ani, fiind rezultatul multor nopți albe în care autorul a citit peste 100 de cărți despre masonerie. Dicționarul a apărut din necesitatea de a lămuri atât că masoneria nu este o structură diabolică, precum și pentru perfecționarea membrilor săi. Ungherea, purtătorul de cuvânt al Ritualului de York, a declarat că «masoneria, până acolo unde se poate, trebuie să devină transparentă» și «este o stare de trăire: o ai sau nu o ai. Masonii nu fac, așa cum se făceau odată generalii la apelul de seară, masonii se nasc». Pentru lansarea acestei lucrări pe care autorul și-a făcut-o cadou cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, JURNALUL NAȚIONAL îl declară pe Olimpian Ungherea Omul zilei”.
Ca scriitor, Olimpian Ungherea e atestat de oameni de cultură, critici literari, precum și în dicționarele de profil, precum Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, Dicționarul general al literaturii române. Atât în romane, cât și în povestiri, se dovedește un maestru al suspansului, oferind încheieri care te fac să te gândești la stilul epigramatic. De fapt tot ce descrie e surprinzător pentru cititorul cu o viață demnă, care trăiește cu senzația că pătrunde într-o junglă în care hoții, criminalii, corupții se mișcă într-o societate bulversată și bulversantă. Titlul Rețeta gloriei (cu personaje și realități, transparente și pentru cititorul neavizat) îl derutează pe cititor: speră să afle care e rețeta care-l propulsează pe om pe treptele gloriei, dar nu este așa: după cum te duci la doctorul cu plată și-i urmezi indicațiile, la fel și cel sprijinit de forțe oculte să se îmbogățească, să capete glorie, trebuie să dea obolul din agoniseală și, după aceea, așa cum omul merge cu rețeta la farmacie și plătește medicamentele, și cel „împins” pe trepte nevisate e obligat să plătească „rețeta gloriei” care-l costă, uneori, propria existență. Volumul Sayonara – confesiunile unui criminalist (2011), după cum scrie și Oreste Teodorescu, „ne descrie o perspectivă fascinantă asupra lumii contemporane românești, o lume convulsivă, rotitoare și instabilă, asemenea nisipurilor mișcătoare”.
Olimpian Ungherea, care a colaborat la mai toate revistele literare din țară și a fost colaborator și realizator de emisiuni TV, a fost și fondator de reviste în care a găzduit și articolele și eseurile semnate Elis Râpeanu, precum GALAXIA ROMÂNEASCĂ, VIOLENȚA – ALARMĂ DE GRADUL ZERO. Cu amabilitate, participa la unele ședințe ale „Salonului artelor” care funcționa la Casa de Cultură a Ministerului de Interne. În acest cadru și-a lansat și două volume de povestiri. Și, dacă în romane se adâncește în ample analize psihologice sau – ca în Clubul Cocoșaților – în „lumi dirijate de niște forțe oculte, iluminate, cu direcționare din umbră a politicii, a informației și a mișcărilor financiare de pe mapamond” (Academician Constantin Bălăceanu- Stolnici), povestirile prezintă cazuri, de fapt povești de viață din diverse straturi ale societății, realități dinainte și după ´89. În volume care cuprind confesiunile așa-zisului criminalist Andrei Zavera sau în Scară către asasin (1997), ca un nou Balzac, un Balzac al policier-ului, Olimpian Ungherea folosește tehnica narațiunii împănate cu descrieri în care abundă amănuntele pe care numai o minte deosebit de ascuțită le putea sesiza, cu enumerări în care se alătură elemente disparate, producând ruperi care șochează, ca în tehnica umorului modern și puțin absurd (atâta cât să-i stea bine). Ideea alunecă, adesea, de la concret la abstract fără să schimbe elementele expresiei: „fotografii de familie, cioburi de sticlă, cioburi de casă…”. Avalanșa de determinante – specifică stilului autorului – ne întâmpină cu șiruri întregi de grupuri nominale în care nucleul (substantivul, cel mai adesea) e copleșit de sateliții care gravitează în jurul său, sateliți care, la rândul lor au alți determinanți.
În povestiri, defilează personaje bine conturate în puține rânduri, prin limbaj, prin actele lor, prin atitudine, fel de a gândii, obsesii etc. Autorul simplifică schema narativă, merge la faptul esențial, semnificativ, debarasându-se de încărcătura unor istorisiri inutile. Astfel, pătrundem în universurile închise ale infractorilor, ale pușcăriilor cu legi nescrise, ale fostei aristocrații, ale savanților, ale psihopaților etc. cu povești greu de elucidat și de crezut. Ni se dezvăluie lumea tulburată de prefaceri a Tranziției spre cine-știe-unde și spre nicăieri, aspectele ei ascunse muritorilor de rând, cu rețeaua născândă a mafiei care-și întinde tentaculele în toate domeniile, cu „consilieri pe undeva pe la etajele superioare ale puterii”, lumea cu infarcturi miocardice declanșate la comandă, cu rețele de stupefiante care-și croiesc vad, cu îmbogățiții peste noapte care se rânduiesc pe ierarhii și ne privesc de sus, din alte sfere decât a noastră, lumea dominată de atotputernicul ban care ne face să înțelegem că pătrundem și noi cu pași siguri în Europa, în jungla necunoscută, până acum, românului de rând.
Interesant este și felul în care se sfârșesc povestirile: autorul sau infractorul își coboară garda și-și arată sufletul și gândul așa cum sunt ele; povestitorul o aduce astfel din condei încât să se termine cu o aserțiune, cu un fel de concluzie morală sau existențială care exprimă, de fapt, coarda sensibilă a lui Olimpian Ungherea. Alteori, într-o perfectă comuniune cu cititorul, povestirile se termină printr-o glumă de răsfăț al autorului. Sunt un fel deosebit de povestiri care pot fi considerate epigramatice și prin stilul dialogului. Autorul își actualizează prezența prin intervenții directe în povestire, prezentându-se sau lăsându-se prezentat, întărind senzația autenticului: „Căpitanul Zavera sunt eu, adică fostul locotenent Andrei Zavera, cel care v-a mai spus pe vremuri niște povești polițiste, de atunci a trecut peste noi revoluția, am mai pierdut cu toții câte ceva, eu am încărunțit, am ajuns căpitan, dumneavoastră vă doresc sănătate și, mai ales, speranță…”. Fără să vrem, simțim infuzia elementului moldovenesc, infiltrat chiar și în puținii ani petrecuți pe pământul „sfânt al Moldovei” – după cum însușii îl numea. Tehnica sa narativă, împănată cu digresiuni, puțin sfătoasă, cu expresii ale stilului oral, este inconfundabilă trădând universul personalității sale complexe și contradictorii. Pentru că Olimpian Ungherea e o personalitate în care se îmbină lucidul cu sentimentalul. De aici vine și dorința organică de a da explicații, lămuriri, specifică oricărui pedagog care se respectă. Pentru că, oricine are un subordonat, doi, trei etc. este, nu numai un profesionist, ci și un pedagog. Și nu este deloc greu să ghicim sub aspectele căpitanului Zavera pe colonelul Olimpian Ungherea de azi. Autorul se autodefinește, creându-și, cochet, propria imagine: „Un bărbat durduliu, blond, cu niște ochi senini și calmi și adânci zâmbind ușor cu un aer domestic, puțin haios și puțin stângaci”, „într-o pereche de blugi, adidași și o cămașă albă din pânză topită cu mâneca scurtă și gulerul răsfrânt, cu aerul său boem și nepăsător”. Dar nu trebuie să vă lăsați înșelați de aparențe, că „lui Zavera îi place să fie ascultat”.
Stilul inconfundabil al lui Olimpian Ungherea are și alte trăsături. Alături de oralitate, concentrare a povestirii, lanțuri de determinări, sfătoșenie, amestec de limbaje etc., întâlnim, de exemplu, reflecții care, adunate, pot constitui un capitol de aforisme de o anumită coloratură, oricum, mai toate stând sub semnul dezamăgirii: „hoții au… un tupeu genial, genii se găsesc nu numai printre laureații Premiului Nobel”, „Polițist… etern actor și spectator totodată, pe scena celor mai insolite întâmplări omenești”, „Niciodată nu plec la treabă fără o pereche de cătușe la mine”, „Un polițist fără fantezie este asemenea unui banal tăietor de lemne”, „Viața unui polițist este o pistă permanentă de la o pistă la alta”, „Justiția cerea probe nu suspiciuni”, „Răspunsul curge puțin câte puțin din fulgerul fiecărei întrebări”, „Fiecare clipă de pușcăriaș e o nesfârșită fugă de tine însuți”, „Nimic nu te umilește mai mult decât foamea”, „Aceștia suntem, trecem unii pe lângă alții ca niște umbre, ca niște străini, ca niște atomi… atât de departe unii de alții”, „Biblia nu este doar cartea de căpătâi a creștinismului, ci este mai ales o captivantă carte de aventuri ale condiției umane, în toate ipostazele sale pline de mister – de la înger la demon”, „Fatalitatea face și ea parte din universul condiției umane”, „Esența unei păduri este copacul”, „Nebănuite și misterioase sunt căile unui criminalist”, „În afaceri, amorul este un balast periculos”, „Niciodată nu vom ști îndeajuns cum ne reflectăm în ochii celorlalți”, „Uneori nepăsarea e mai cumplită decât moartea”. Și acestea ne apropie de epigrama aforistică, de „Vorbe cu tâlc” publicate de Vasile Militaru în 1941.
Înțelegem vă o trăsătură definitorie a povestirilor lui Olimpian Ungherea este UMORUL – un umor de o anumită factură, din care nu lipsește componenta din mediul polițienesc: „Hopa! zic eu, brusc luminat. Care va să zică, madama aia de lux moare înjunghiată natural, peștele, pardon! managerul ei dispare și el în urma unui infarct miocardic, tot natural, o poveste naturală de la un cap la altul”, sau: „plăcerea șefului meu e să vin cu asasinul în dinți. Pot eu să-i stric plăcerea?”
În imagistică, și-a creat un univers al său în care „surâsul [unui infractor dovedit] e alunecos, flexibil și iute ca sclipărul unei lame de pumnal”, un bărbat predestinat infernului, „brunet, suplu, elegant, viril, ușor îngândurat [cu] privirea subțire și rece ca o lamă de pumnal”, „privirea rece ca o lamă de pumnal”, apoi, „profilul tăios ca o lamă de pumnal”, „surâs subțire și rece ca o lamă de pumnal”, „o străduță… pătrunde adânc, ca o lamă de pumnal, în spinarea altui bulevard”. Alte cuvinte redundante sunt rasat(ă), penetrant(ă), percutant(ă): blondă rasată, barbugii rasați, profesionist rasat, obraz luminos tăiat în linii rasate, până și mahalagioaica e rasată, cei câțiva membri rasați sau iluzia e percutantă, inteligența e percutantă, energia e percutantă, frumusețea creolă, percutantă sau se uită-n felul lui penetrant”. Impresionează, de asemenea, metaforele moderne, deosebit de ingenioase, șocante, care înviorează spiritul, ca surpriza unei poante.
Olimpian Ungherea este și un poet: nu numai că atenuează adevăruri neplăcute printr-o imagine, hai să-i zicem lirică, mai curând umoristică decât ironică – ironia presupune detașare, umoristicul înțelegere – („Florentina nu fusese măritată nici o dată, o culesese pe Domnica din flori”), ci creează imagini de un poetic inefabil: lumina blândă dintr-un elegant salon e „sfioasă ca un gând feciorelnic”, „cu ochii ca niște fire de mătase albastră”, „sub spulberul soarelui văratic”, „aer de liniște și mister ce pogoară din sufletul unei picturi bătrâne” etc.
În ansamblul lor, scrierile lui Olimpian Ungherea (nu numai povestirile) au drept trăsătură esențială UMANISMUL. În fiecare pagină, autorul ne transmite calda umanitate izvorâtă din înțelegerea umanului sub toate aspectele lui. Ca într-o nouă Biblie, autorul crede în îndreptarea păcătosului, oricât de jos ar fi căzut el. Acest sentiment este dublat de conștiința responsabilității față de cei mulți care duc o viață normală. După ce citești povestirile lui, devii, dacă nu mai înțelept, cel puțin mai tolerant: înveți să accepți și pe alții așa cum sunt și-ți pui, poate pentru prima dată sau o dată în plus, întrebarea: dar eu cum oi fi în ochii celorlalți?
Olimpian Ungherea, locotenentul din Ministerul de Interne, ajuns general în rezervă (2003) și-a îndeplinit misiunea, și-a îndeplinit destinul. La omul care a ținut condeiul atâtor scrieri găseai oricând sprijin moral. Când erai descumpănit simțeai infuzie de curaj prin vorbele lui. Lângă acest Om, te simțeai împlinit ca om, aveai garanția, când te privea în ochi, că te respectă.
Deși a plecat de 5 ani, el a rămas, prin scrierile sale, cu noi, cu toți oamenii care vor binele acestei Țări. În încheiere, îi dedicăm poezia care urmează:
Prietenului plecat
Generalului Olimpian Ungherea
Prieten drag, tu nu știi ce-i pe-afară
De când secunda te-a zidit în timp
Ne-asigurai că zorii-or să răsară,
Dar noaptea-mbracă noul anotimp.
Mă cheamă amintirea înapoi
Și între noi sunt zodiile-nchise,
Văzduhul țese doar tăceri și ploi,
Vioara cântă trist pe corzi de vise.
Mă uit la curcubeul de pe cer
Și te zăresc cum în genunchi te rogi
Să vină și-anotimpul-n care sper,
Să nu mai fim o țară de milogi.
Prieten drag, pe-aicea e furtună,
Se prăvălesc statuile-n noroi
Și altele se urcă la tribună
Ca să-și reverse zgura peste noi.
Mi-e dor de un cuvânt de mângâiere,
Prieten drag, e frig în timpul meu,
De viscol ne ascundem în tăcere,
Pe-o mănăstire doarme Dumnezeu.
Din calendar au dispărut blajinii,
Urcăm în coate muntele luminii,
Se-nchide zarea-n lacrimi mari de ceară,
Prieten drag, tu nu știi ce-i pe-afară…
Elis Râpeanu / UZPR