S-a  dus un prieten bun

S-a mai duc un om, un prieten, un ziarist cu state vechi! Știm că niciodată nu este momentul oportun să-ți moară un prieten, sau cineva drag. Și, totuşi speri să fi apt să faci față atunci când acest eveniment nefast se întâmplă. Așa este viața! Ea, viața, este menită să ne pregătească pentru lucrurile astea, mai ales  cu cât înaintezi în vârstă.

Nimic nu te poate pregăti pentru genul ăsta de pumn în stomac pe care urmează să ți-l dea viața. Există niște instrucțiuni generale, desigur, dar doliul este o experiență personală atât de intensă, încât nimic nu are cum sa te pregătească vreodată. Ultima oară când l-am văzut, mergea, respira, gândea, făcea ce făcea și organiza proaspăta filială UZP Alba. Acum mi s-a spus că nu mai este. Gândirea mea logică a înțeles cauza și efectul, dar în interior și visceral nu am crezut-o.

Pentru că persoana era mai în vârstă decât mine, ar fi mai ușor de conceput. Noi, ca ființe umane, avem credința asta stupidă înnăscută că nu trebuie să ne gândim la moarte încă, este ceva ce se va întâmpla cândva, departe de acum, când poveștile noastre au ajuns, sau aproape ajung la final. În schimb, asta face ca toată experiența să fie și mai deranjantă când cineva de vârstă cu tine, sau cu câțiva ani mai în vârstă moare.

Cred că moartea prietenul meu, cel mai bun, nu va face decât să ne apropie mai mult pe mine și pe toți ceilalți prieteni, și într-un mod imperceptibil așa va fi, dar nu cum ne așteptăm. Experiențele noastre trăite cu prietenul nostru împreună sunt similare! Așa că m-am gândit că ar fi normal pentru noi să ne facem doliul împreună; să vorbim despre el și toate lucrurile amuzante pe care le făcea, de criticile lui mai acide si mai puțin acide, să ne uităm la fotografii și să ne amintim de el, de Gheorghe Ciul, cel care a reinventa unul dintre cele mai vechi și importante ziare locale din România: ziarul „Unirea” din județul Alba. Sincer, sper că va fi așa.

În retrospectivă, pentru că împreună, uneori, aveam parte de jale în același timp, un efort comun, nu este, probabil, cel mai bun lucru. El, ar fi putut să ne arunce pe oricare din noi în hău, posibil într-un moment crucial din procesele noastre. Unul din noi l-ar fi putut prinde pe celălalt într-o „pasă bună”, căutând să se cufunde în amintiri de dragul nostru, când tocmai de o distragere de la toată treaba asta era tot ce avea de fapt nevoie celălalt, de prieten.

Lăsând prietenia aceea deoparte, am rămas surprins că unii oameni dinafara cercului nostru de relații erau atât de reticenți să se confrunte cu subiectul. E ca și cum oamenii sunt îngrijoraţi că imediat cum începi să discuți despre asta vei ajunge să plângi incontrolabil, doar că, în mare parte asta nu prea se întâmplă. Câteodată se simte ca și cum ar fi o conspirație a tăcerii, toată lumea știe despre „chestia asta cu prietenul mort”, unii conduc chiar bine conversația. Asta e dificil: când oamenii se comportă ca și cum nimic nu s-a întâmplat, se simte nici mai mult nici mai puțin decât ca o trădare, a lui, a prietenului care ne-a părăsit.

Acum ne simțim aproape distruși. Aproape că ne cerem scuze că nu am vrut să se întâmple, ceva cu prietenul nostru mort, părintele ziarului nostru, fratele sau iubitul nostru, care ar fi vrut de asemenea să fie cu noi.

Dumnezeu să te-odihnească prietene Gheorghe Ciul!

Dorel Lazăr

 

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.