default-logo

Un călător însemnat – Dinicu Golescu

În „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiei Regale pentru literatură şi artă – 1941, reeditată întocmai de Ed. Nagard în 1980, prestigiosul istoric şi critic literar, George Călinescu, îl aşează pe Dinicu Golescu în capitolul „Descoperirea Occidentului (1779 – 1826)”, printre „clasicii” întârziaţi ai evului mediu, alături de Văcăreştii (Ienache, Alecu, Nicolae), Matei Milu, Vasile Aaron, Ion Barac, Dimitrie Ţichendeal şi Ioan Budai-Deleanu, acordându-i analizei critice a scrierilor sale şi a rolului său în literatura vremii nu mai puţin de patru pagini (85-88).

Tot din această importantă „sursă” aflăm că Dinicu Golescu, pe numele lui adevărat Constantin Golescu sau cel de pseudonim, Constantin Radovici din Goleşti, s-a născut la 7 februarie 1777, ca fiu al banului Radu Golescu.” Mai departe, Călinescu trece uşor peste cea mai mare parte a vieţii lui Dinicu Golescu, neavând de consemnat decât simplul fapt că: „Până către cincizeci de ani Dinicu Golescu arată că ar fi fost un boier ca toţi boierii, smerit în faţa mărimilor, stând în slujbe şi luând bani de la nevoiaşi, precum mărturiseşte, trăind o vieaţă trândavă care până la sfârşit îl face căutător de tihne şi văităreţ la oboseli.” 

După două veacuri, în 1982, un studiu biografic atent, completat şi de un documentat arbore genealogic al Goleştilor  a fost întocmit şi publicat de către istoricul Anastasie Iordache, din care desprindem o „cronologie” biografică a lui Dinicu Golescu: „Născut, la 7 februarie 1777, la Goleşti, în familia marelui ban Radu Golescu şi al Zoiţei Florescu, Dinicu Golescu a fost mezinul acesteia, după cei trei fraţi, Iordache, Nicolae şi Gheorghe şi sora sa, Ana, care se va căsători ulterior cu banul Mihai Racoviţă.”

Anii primelor învăţături s-au consumat, după moda timpului, în casa boierească a familiei din Goleşti, după care, împreună cu fratele mai mare, Iordache, studiază la Academia grecească din Bucureşti, acolo unde, datorită iluştrilor dacăli elenişti ai vremii, şi-a însuşit cunoştinţe solide de limbă greacă şi latină. Pe această bază acumulată în scurtă vreme Dinicu Golescu a ajuns să ocupe ranguri înalte ale orânduirii sociale din Muntenia, fiind numit, pe rând, ispravnic, hatman şi mare logofăt. 

Şi ca toate să fie la locul lor, în 1804 se căsătoreşte cu Zoe, fiică a vestitului Alexandru Farfara, cu care va avea cinci copii: pe fiica, Ana, cea care la vremea măritişului se va căsători tot cu un… Racoviţă (Mihai), pe fiii, Ştefan, Nicolae, Radu şi Alexandru Golescu. Şi cum la o familie mare trebuie şi o casă pe măsură, între 1812 -15, înainte de naşterea ultimilor doi copii, hatmanul Dinicu Golescu ridică la Podul Mogoşoaiei o „căsoaie, cu etaj şi 25 de camere, între care şi un salon foarte încăpător pentru acele vremuri”, care va primi ulterior şi alte destinaţii. De educaţia aleasă a copiilor săi, Dinicu Golescu se va ocupa în mod special, trimiţându-i să fie instruiţi la renumite şcoli europene; pe primii doi la pensionul Topffer din Geneva, „pentru a primi o educaţie franceză” şi pe ultimii doi la un institut din Munchen, „pentru a căpăta o educaţie germană”. 

Din cercetările arhivelor pensionului Topffer, făcute de eruditul Nicolae Iorga, reiese cu limpezime faptul că „până la urmă toţi cei patru fraţi Golescu au absolvit aici studiile în septembrie 1833 şi în 1834 li s-au eliberat diplomele.” 

Îmboldul unei călătorii „în Europa cea luminată” i-a fost insuflat lui Dinicu Golescu în 1824, când „începe să treacă graniţa pentru a-şi aşeza copiii la şcoli străine”. Până atunci mai făcuse doar două călătorii în afara Munteniei. Prima, în 1821, la Braşov, unde „s-a băjenit cu familia din pricina zaverei lui Tudor Vladimirescu”. Dar aici, tot răul a fost spre bine, întrucât a intrat în contact cu viaţa culturală a „Kronstadului” şi, împreună cu fratele său Iordache, a participat la înfiinţarea de către N.Văcărescu, fraţii Băleanu, C-tin Câmpineanu, Em.Florescu şi Ilarion, episcopul de Argeş, a unei societăţi secrete: „Socieatea de la Braşov – în acelaşi timp politică şi literară”, care avea şi o influenţă masonică. Chiar dacă existenţa acesteia a fost una foarte scurtă şi reformele ei propuse n-au avut finalitate, se poate conchide că aceasta a fost „cea dintâi societate culturală românească”. A doua călătorie a fost cea din 1823, în Rusia, atunci când marelui logofăt, Dinicu Golescu, i-a fost încredinţată misiunea secretă de a înainta ţarului un memoriu din partea boierilor munteni, la care îşi adusese contribuţia redactării lui finale.

Din 1824 Dinicu Golescu îşi începe prima sa călătorie în occident, mânat nu numai de dorinţa de a-şi vedea copiii bine şcoliţi, ci mai cu seamă de vedea şi de a însemna ceea ce vede, „aşa cum făceau toţi călătorii, în acea vreme de repezi prefaceri şi asta pentru a putea apoi ca, <publicarisând> ce vede, să < comunească> şi compatrioţilor minunile lumii”, după cum atent consemnează şi Călinescu în Istoria sa. Iar Dinicu Golescu, receptiv la emoţiile prilejuite de călătorie, la uimirile încercate în numeroasele locuri prin care a trecut, prinde să fie stăpânit de „o aprigă voinţă de bine şi progres” pentru patria sa. Dornic să vadă cât mai multe şi felurite „minuni evropene”, marele logofăt Golescu îşi continuă călătoria şi în 1825 şi în 1826, lărgindu-şi mereu aria însemnărilor sale. La sfârşitul acesteia, la întoarcerea în ţară, îşi orânduieşte cu grijă însemnările făcute, iniţial în greacă, din lipsa unor corespondenţe uzuale de termeni lingvistici, le tălmăceşte în româneşte şi le intitulează: Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826 de Constantin Radovici din Goleşti, pe care o publică la Pesta în 1826. 

După cum conchide şi George Călinescu, cu notoreitatea-i recunoscută: „Astfel a ieşit <Însemnarea călătoriei> , scrisă la început în greceşte din lipsă de termeni şi apoi tălmăcită, care este întâiul jurnal de călătorie românesc şi întâia călătorie de studii.”   Însemnările sunt deschise de o cuvenită notă „Cătră cititor” prin care autorul îşi justifică într-un fel anume dorinţa publicării acestora:  ”Dar cum puteam, ochi având să nu văz, văzând să nu iau aminte, luând aminte să nu aseamăn, asemănând să nu judec binele şi să nu pohtesc a-l face arătat compatrioţilor mei ?” 

Itinerariul călătoriei sale în ţările Evropei luminate cuprinde o interesantă trecere prin Transilvania, Banat, Ungaria, Austria, Italia, Elveţia şi statele germane. 

Primul oraş întâlnit în drum este Braşovul (Kronştadt, cum îl denumeşte), „acolo unde oraşul este bine înzidit şi naţia săsească e foarte muncitoare. În sate au case cu zid cu câte 3-4 odăi, cu aşternuturi destule şi masă de prisos, iar sas cu picioarele goale nu există.”  La Cluj observă că: „norodul unguresc nu e fericit(…), sunt îmbrăcaţi prost, au locuinţe proaste şi făr´ de multă avere. Totuşi, ţăranul maghiar, care lucrează 104-198 zile pe an pentru stăpânul proprietăţii pare mai fericit decât al nostru care lucrează 12 zile.”

În Însemnare, comparaţia cu realităţile Valahiei este mereu prezentă. La Pesta este impresionat de sumele alocate pentru învăţătură, „de peste 400.000 florini pe an”, iar Viena îi înduioşează privirea când observă, „cu mare băgare de seamă, cum mijloacele cu care stăpânirea şi-a adus tot norodul, mari şi mici, la o aşa bună orânduială şi liniştită vieţuire, încât toţi petrec ca nişte fraţi.” Trecerea pe lângă ogoarele Graz-ului îi conferă spectacolul straielor ţăranilor aflaţi pe câmp, ce „păreau gata de bal, cu pălării mari legate cu panglici late, şpenţere de postav roşu, pantaloni negri până la genunchi, ciorapi de bumbac, cizme scurte…”, fapt ce-i amintea de „goliciunea şi trenţerătura hainelor” ţăranilor valahi.

De altfel, discrepanţa constatată de Dinicu Golescu între agricultura din ţările occidentale vizitate şi cea a Munteniei este o temă majoră a observaţiilor sale din Însemnare. Interesat să vadă cât mai multe aspecte ale vieţii pe acolo pe       Coperta interioară a Însemnarii       

unde trece, lui Dinicu nu-i scapă să însemneze, în afara descrierilor frumuseţilor naturale ale locurilor şi oraşelor vizitate, nici chestiuni legate de economie, de administraţie, de viaţă socială şi culturală, pe care le „cântăreşte” după „măsura” realităţilor valahe, aşa după cum notează şi Călinescu: „Băgarea de seamă a Golescului merge către lanuri şi gospodărie sătească, spre instituţiile publice, spre şcoli, spitaluri, aziluri, muzee, teatre, edilitate şi numai întâmplător către caracterul estetic al priveliştilor.”

Ca un călător interesat de modernitatea locurilor nu se sfieşte să se intereseze cu îndrăzneală în miezul fierbinte al celor văzute. Astfel, „în <ailvagen> se aşează lângă conducător ca să vadă mai bine pe unde trece, în vapor dă târcoale în jurul motorulu ica să-i prindă <mehanica>, la Viena a vrut să intre şi în Spitalul de nebuni (…), în Bavaria <vitele sunt mari şi de o grăsime necrezută>, lângă Padua tot omul îşi udă semănăturile cu ajutorul irigaţiilor, în Şviţera oamenii citesc <gazeturi>, în Elveţia <nobil şi prost nu este>, la Vicenza a băgat de seamă că <teatrele sunt folositoare>, în Austria <dregătoriile sunt date după ştiinţa fiecăruia> şi <citatele> ar putea fi continuate.

În călătoriile sale, Dinicu Golescu este surprins de „meşteşugurile şi fabricile întâlnite la tot pasul”, pe care le remarcă deosebit, însă cu toată amărăciunea ce-l cuprinde: „Mare pagubă la o ţară de a-şi scoate materialul nefabricarisit, vânzându-l în alte ţări cu preţ prost şi apoi iarăşi să-l cumpere cu preţ de 30 de ori mai mult.”

Să recunoaştem cât de actuală şi dreaptă este şi astăzi judecata Golescului.

În ceea ce priveşte admiraţia pentru lucrările de artă întâlnite în cale, Dinicu Golescu îşi are o proprie şi originală unitate de măsură a esteticii: stânjenul! Potrivit acesteia, măsoară cu pasul o piaţă largă din Pesta, acordându-i…800 de stânjeni, iar Domului din Milano, văzându-l cât este de mare, îi acordă „ochiometric”…240! Tot aşa procedează şi cu „pajura austriacă”, cu o icoană de la Belvedere, lungă de …5 stânjeni de mozaic, cu tablourile privite şi cu alte „drăcovenii” văzute la Veneţia şi Berna.

De pe tot parcursul Însemnărilor se simte cum răzbate spre cititor fiorul patriotic al lui Dinicu Golescu, stăpânit mereu de ideea schimbării în bine a patriei, pe care o şi defineşte cum nu se poate mai bine: „Patria este o maică care binevoieşte să se afle între toţi copiii săi, dintre careunii pot fi mai bogaţi şi alţii de mijloc, dar pe nici unul nu pofteşte să fie sărac; fie măcar mari, măcar mici, nici că voieşte să fie vreunul implicat în necazuri.” În acest sens el recomandă: „învăţarea limbilor străine, alcătuirea unor lexicoane, traducerea unor cărţi, crearea de noi termeni.”

Nedezminţinu-se, după sfârşitul călătoriei, la 1 mai 1826, înfiinţează la conacul moşiei sale din Goleşti, pe cheltuială proprie, o şcoală-internat de băieţi „în două cicluri, unul <ghimnasticesc>, pentru primii 5 ani şi altul <filosoficesc>, pentru anul 6, la care,  indiferent de categoria lor socială, tinerii pot învăţa gratuit limba românească, nemţească, grecească, latinească şi italienească, instruiţi de transilvăneanul Aaron.

Un an mai târziu, în 1827, cunoscându-l pe Ion Heliade Rădulescu, împreună cu acesta, a înfiinţat „Societatea Literară” din Bucureşti, cu un pronunţat caracter politic. Tot în acelaşi an a sprijinit înfiinţarea la Leipzig a revistei în limba română „Fama Lipschii”, devenită imediat „Fama Lipschii pentru Daţia”. În continuare, în 1828, militează pentru înfiinţarea gazetei „Curierul român”, pentru care obţine avizul favorabil al guvernatorului rus, Pavel Kiseleff. Primul număr al gazetei, cu noua denumire „Curierul românesc”, menţionând ca fondator, editor şi proprietar pe I.H.Rădulescu, a apărut în 8/20 aprilie 1829.

Pus pe fapte mari şi înnoitoare, Dinicu Golescu şi-a propus să înfiinţeze o şcoală de fete în Bucureşti, şcoli primare în localităţile Munteniei, un teatru naţional şi să iniţieze măsuri concrete pentru îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii, aidoma celei evropene.

Din păcate, Bucureştiul fiind măcinat în acea vreme de ciumă şi holeră, la 5 octombrie 1830, în vârstă de 53 de ani, Dinicu Golescu trece regretat la cele veşnice.

În memoria lui, Curierul românesc din 9 octombrie 1830 a publicat epitaful semnat de prietenul său apropiat, Ion Heliade Rădulescu:  „Te înalți, pieri dintre noi, dar pomenirea ta nu va pieri, scrisurile tale vor sta de față și aici, și înaintea judecății cei înfricoșate! Numele tău va fi drag învățăturii și celor ce se adapă de dînsa.” 

În urma lui, în afară de Însemnare a călătoriei mele…, „ o lectură plină de delicii, fără a fi lipsită pe alocuri de fiorul poeziei” (G. Călinescu), au rămas mai multe traduceri, o carte începătoare de studii, o culegere de tratate, o alta de pilde bisericeşti şi filosoficeşti şi un tratat de filosofie morală, iar testamentul său lăsat copiilor este străbătut de acelaşi patriotism fierbinte şi pilduitor.

Astăzi, la cei 243 de ani de la naştere şi 190 de ani de veşnicie, în spiritul tradiţiei româneşti împământenite, posteritatea lui Dinicu Golescu – strălucit cărturar şi călător însemnat al începutului de veac XIX – este la fel de luminoasă  şi acum şi până la sfârşitul veacurilor, ca un binemeritat omagiu adus omului de cultură care a făcut la timpul său trecerea de la limba română veche la limba literară română modernă.

 

Mihai Caba            

     



      

 

       

 

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.