Schimburile culturale – ca niște transplanturi de vise

Scriitorul Nicolae Milescu-Spătaru, acest Marco Polo al Moldovei, ajungând în secolul XVII în China, fusese convins că se află la marginea pământului și că dincolo de această țară – lume nu mai există.

Dar dacă ar fi vizitat și Coreea, sunt convins că ar fi descoperit și cealaltă jumătate a lumii. 

Coreea e cât o lume. O planetă aparte. Un univers. 

Asta e părerea pe care mi-a lăsat-o în 2019 Coreea de Sud, cu istoria, tradițiile, oamenii și marea ei literatură. 

La ediția din anul trecut a Festivalului Internațional de Poezie din Coreea de Sud, atunci când am vizitat vechea capitală a țării Suwon Hwasung, m-a bucurat faptul că memoria Coreei multiseculare este vie aici. 

Memoria este foarte importantă pentru orice popor. 

Biologul englez Charles R. Darwin susținuse că omul provine de la maimuță.

Dar adeseori îmi vine să cred inversul: că ea, biata maimuță, se trage de la om. Și explic de ce cred astfel: în evoluția omenirii o parte din aceasta și-a păstrat Memoria și a ajuns la ceea ce este astăzi. Pe când o altă parte, la o anumită cotitură a istoriei, s-a dezis de ea – e și Memoria o povară, trebuie să ții mereu minte care ți-e numele, cine sunt părinții tăi, cine ți-s prietenii, unde e locul în care îți ai casa ș.a. – și această parte a omenirii a regresat continuu. Iar din componenții ei au provenit maimuțele: din oameni fără memorie. 

Iată de ce este importantă memoria.

Pentru ca să nu ne întoarcem cu traiul în arbori, în sălbăticie, în nicăieri. 

Suwon e un excepțional monument al memoriei colective. Dacă nu ai văzut Suwon-ul, e ca și cum n-ai văzut Coreea. Nu poți cunoaște această țară fără să fi văzut Suwon.

Aici în alte secole  poeții coreeni mânuiau la fel de bine atât pana de scris cât și arcul cu săgeți. 

Parcă am și văzut pe treptele de piatră ale vechiului castel urmele amiralului și poetului Ri Sun Sin, despre care am aflat că a căzut într-o luptă murmurând versuri: 

La șold – cu o sabie tăioasă

Și-n inimă cu dragostea pentru patria mea. 

Nu întâmplător în marea literatură coreeană găsești între creatorii ei și locatari ai Suwon-ului: regi, prințese, amirali, comandanți de oști, mari feudali.

Un scriitor este preocupat cel mai mult de memoria cuvintelor.

La acestea se adaugă memoria viselor. 

Eu aș numi traducerile dintr-o literatură în alta, schimburile culturale dintre popoare – transplant de vise. 

Visele pot fi și ele  martori importanți în participarea noastră la istorie. 

Citisem în presă că în SUA inima unei fetițe de 10 ani ucisă de un necunoscut i-a fost transplantată unei copile cu suferințe cardiace de aceeași vârstă. Din acel moment i s-a schimbat modul de viață, iar visele nu-i mai aparțineau. La câteva zile de la operație ea a visat momentul și locul crimei, l-a văzut în coșmarul ei pe ucigaș și l-a putut descrie. Poliția i-a luat indiciile în serios și a dovedit că relatările referitoare victimă, a cărei inimă o purta în piept copila, erau exacte. Criminalul a fost reținut și condamnat. Unicul martor la proces au fost visele fetei operate. Criminalul n-a avut încotro și, atunci când i s-au descris împrejurările în care a avut loc crima și-a recunoscut vina. 

Aceasta e misiunea unui om de creație: să depună mărturie cu visele sale la devenirea unui popor, la trecerea acestuia prin labirinturile timpului.

Visele poetului, ca și visele acelei fetițe americane, pot deveni martor-cheie, apărător sau acuzator important, atunci când vine vorba de lucruri ce vizează destinul semenilor, al omenirii, al planetei.

Savanții au dovedit că celule ale memoriei sunt prezente peste tot, până și-n lacrimi. 

Cu atât mai mult în cuvinte, cele cu care poetul scrie sau de care se lasă scris la rândul lui. 

Un poet nu doar creează Poezia, el trăiește în ea, respiră cu ea, își modelează destinul după cerințele ei.

Un scriitor procedează de cele mai mute ori aidoma lui Honore de Balzac, prozatorul care, atunci când s-a îmbolnăvit grav, i-a rugat pe oamenii care i se aflau în preajmă să-l invite de urgență la căpătâiul lui pe medicul Bianchou, unul dintre eroii romanelor sale, crezând sincer că acesta îl poate ajuta mai mult decât medicii, destul de reali, care se înghesuiau să-l vindece. 

Imaginarul și realitatea, nu doar în cărți, ci și în viața unui condeier, se întrepătrund, se completează și se explică reciproc.

În localitatea Changwon, la Casa-Muzeu dedicată marelui poet Kim Dal-jin, m-am convins că poezia circulă, că iese din cărți.

Locurile de la Chanhwon seamănă cu poezia lui Kim Dal-jin.

De ce această impresie? Pentru că poetul nu doar descrie peisajul, ci ca și cum îl recreează cu ajutorul cuvintelor. 

Despre marele nostru poet Mihai Eminescu, clasic al literaturii române din România și Republica Moldova, se afirmă că el „a eminescianizat” natura, dragostea, literatura. 

La fel se poate afirma despre toți marii condeieri. 

Ei fac ca timpul să-și încetinească cursul în preajma operelor lor: precum râurile repezi, atunci când trec prin fața unui templu.

Ei modelează sufletul unui popor. 

Ei împrumută din lumina lor tuturor celora care au nevoie de ea.

Marile cărți sunt precum trunchiurile uriașe de lemn pe care au lunecat blocurile mari de piatră din care au fost construite piramidele – ele au mișcat umanitatea înainte. 

Și aici cred că e locul potrivit să fac și o mărturisire despre mine: sunt un om fericit. Eu am scris cărțile pe care aș fi vrut să le citesc. Am întâlnit oameni fără de care viața mea n-ar fi fost cea care este. Cele mai multe dintre visele mele s-au împlinit. 

Datorez toate aceste lucruri părinților mei, doi oameni simpli de la țară, care au îngrijit toată viața pământul și care, în adolescența mea, atunci când m-au petrecut la școală, mi-au oferit rețeta fericirii.

Ei mi-au spus:

– Dacă dorești în viață să devii om fericit, să fii bun și harnic. 

Bunii mei părinți mi-au dat astfel de înțeles că oamenii răi și leneși nu sunt niciodată fericiți, chiar dacă au de toate. 

De ce? Pentru că nu merită.

E o rețetă simplă, la îndemâna tuturor.

Datorită ei, datorită faptului că am ținut cont de ea de-a lungul vieții mele, vă pot adresa acum acest mesaj, dorindu-vă să fiți, la rândul domniilor voastre, fericiți. 

Am scris câteva eseuri despre țara dumneavoastră. Pe unul dintre ele l-am intitulat „O țară de oameni frumoși”, în care afirmam că Coreea de Sud e o țară europeană situată pe continent asiat. Și că Europa ar avea ce învăța de la Dumneavoastră. 

Se știe că la ora actuală învățământul din Coreea de Sud e unul din cele mai performante din lume. Se vorbește mult și despre „miracolul coreean” din economie. 

Literatura Coreei de Sud e și ea una dintre cele mai originale și importante pe plan internațional. 

Aș compara poezia coreeană cu o planetă necunoscută, în care ești preocupat mai întâi  să descoperi, apoi să admiri.

Am rămas impresionat în cadrul recitalurilor de poezie de muzicalitatea limbii coreene. Vorbitorii ei, ai impresia, atunci când vorbesc parcă ar cânta. 

Alternanța vocalelor scurte și celor lungi cu consoanele creează o armonie vocalică unică, pe care, bănuiesc, doar oamenii cu auz muzical o pot auzi și reproduce. 

Când poeții, actorii și interpreții se aflau în recital – or, pe ei îi ascultasem cel mai mult – aveam impresia că aceștia, ca și cum ar mânui un instrument muzical cunoscut doar de ei, imitând valul mării, foșnetul lanurilor de orez, atunci când trec brizele peste ele, ninsorile de frunze, stropii de ploaie – cu ajutorul cuvintelor. 

Pandemia prin care trecem astăzi cu toții, este pentru fiecare țară ca și pentru fiecare persoană – și un mare examen. 

În această autoizolare, omul a trăit în paralel în două dimensiuni opuse: oportunitatea de a fi singur cu gândurile sale și frica de a rămâne singur cu el însuși.

Am impresia că abia acum omul a început să aprecieze cu adevărat darul excepțional care i s-a oferit, acela de a comunica, de a dialoga, posibilitatea de a fi tu însuți fiind împreună cu alții. După „Covid-19”, sunt convins că omenirea va fi alta, că omul va deveni altul.

E o lecție tristă, din care el ar trebui să tragă învățăminte. 

Aș dori mult ca după această pandemie să-i urmeze o alta, opusă acesteia, – Pandemia Bunătății, a Solidarității Umane, a Toleranței,  a Culturii, a Poeziei.

Ca Omul să dovedească încă o dată că puternicia lui vine de la Spirit.

Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău

 

P.S. Îi mulțumesc și pe această cale doamnei Zinaida Vârlan, profesoară de limba franceză la Liceul „Prometeu-ProTalent” din Chișinău pentru traducerea impecabilă a textului de mai sus, pe care l-am rostit în cadrul ceremoniilor Festivalului Internațional de Poezie  din Coreea de Sud, cât și poetului, profesorului  Gheorghe Reabțov, care a găsit echivalentele unor poezii de-ale mele în aceeași limbă, traduse ulterior în coreeană. 

N.D.



Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Valentin Uban Reply

    Interesant materialul si opiniile autorului. Academician,.
    Si foarte frumos spus ca: Eu aș numi traducerile dintr-o literatură în alta, schimburile culturale dintre popoare – transplant de vise.
    Multumim

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.