˝Mănăstirea Buna Vestire˝

Mănăstirile ortodoxe reprezintă cel mai bun exemplu al întâlnirii dintre credinţă şi raţiune, creând atât cadrele necesare pregătirii intelectuale, cât şi pe cele ale formării duhovniceşti. Textele Patericului, scrierile filocalice, învăţăturile monahilor cu viaţă îmbunătăţită, toate acestea vorbesc despre modul în care Ortodoxia a înţeles să armonizeze cele două trăsături ale naturii umane, iar aşezările monahale au devenit centre de viaţă duhovnicească şi de cultură, păstrând şi ducând mai departe tradiţia rugăciunii neîncetate. Monahismul românesc a confirmat întotdeauna acest principiu al armoniei între spiritualitate şi cultură. Pe lângă aceste două trăsături, el a adăugat şi aspectul naţional, devenind, astfel, unul dintre principalii factorii în formarea limbii şi culturii româneşti. Această evoluţie constantă a fost susţinută nu doar de Biserică, ci şi de domnitorii români, care nu au ezitat să ctitorească noi şi noi aşezăminte monahale, conştienţi de importanţa acestora pentru neamul românesc.

Ţinuturile vlăscene au fost binecuvântate de-a lungul timpului de prezenţa unor importante vetre mănăstireşti, cele mai cunoscute, alături de Comana, fiind Mănăstirea Babele, Mănăstirea Găiseni, Mănăstirea Căscioarele şi, nu în ultimul rând, Mănăstirea din Pădurea cea Mare de la Bolintin. Deşi curgerea timpului a trecut necruţătoare peste ele, amintirea lor a rămas în sufletele credincioşilor şi ale preoţilor.

Între aceste lăcaşuri de spiritualitate şi cultură, Mănăstirea Buna Vestire din Pădurea cea Mare ocupă un loc aparte. Această aşezare monahală, ale cărei începuturi se pierd în negura vremii, în secolul al XIV-lea, a cunoscut de-a lungul timpului mai multe etape de dezvoltare, fiind martora evenimentelor majore ce au marcat istoria Ţării Româneşti. Dacă la 15 martie 1433, voievodul Alexandru Aldea emitea primul hrisov care atesta existenţa mănăstirii, a doua referire despre această vatră monahală o găsim într-un document emis de Alexandru Vodă, la 2 martie 1626, unde aflăm despre ctitorul său, Pilea logofăt din neamul Izvoranilor de lângă Piteşti, care a fost călugărit sub numele de Filotei. De-a lungul timpului, mănăstirii de la Bolintin i s-au făcut numeroase danii şi întăriri de moşii care s-au întins mai ales peste satele Ogrezeni, Malu-Spart, Bucşani şi Bolintin. De asemenea, potrivit hrisoavelor domneşti, mănăstirea a avut în posesie viile de la Aninoasa, Dragomireşti, moşia de la Izvorani, localităţile Burăneşti din judeţul Ialomiţa şi Eihoveni din Vlaşca.

Din hrisovul lui Radu Şerban, dat pentru întărirea moşiilor mănăstirii, aflăm că hârtia de danie s-a pierdut împreună cu multe scule şi unelte ale sfintei mănăstiri, care au fost îngropate. În 1626, mănăstirea este închinată de domnitorul Alexandru Coconu Mănăstirii Simonos Petra din Muntele Athos, iar din 1651, ea trece sub administraţia Mănăstirii Mihai Vodă din Bucureşti. Abia în anul 1747, va reintra de drept în posesiunea pământurilor prin poruncă domnească, pe care le va administra până la secularizarea averilor mănăstireşti, în 1864. Mutarea capitalei ţării la Bucureşti, invaziile turceşti şi sistemul cu totul defectuos al închinării mănăstirilor româneşti către Muntele Athos sau către Aşezămintele din Ţara Sfântă au contribuit la decăderea tot mai accentuată şi la dispariţia mănăstirii, în secolul XVIII, când este distrusă din temelii.

Cu toate acestea, vitregiile vremurilor nu au putut să şteargă amintirea mănăstirii şi nici indiferenţa lumii contemporane secularizate nu a reuşit să zdruncine temelia spirituală a acestui sfânt locaş. După trei secole de la ultima atestare documentară a Mănăstirii Buna Vestire, a fost reînnodată viaţa monahală în aceste ţinuturi binecuvântate de Dumnezeu.

Lucrarea monografică „Mănăstirea Buna Vestire de la Bolintin Vale”, realizată de dna prof. Gabriela Dumitru (Dan), de dna prof. Milica Dan şi de dna Elena-Geanina Dan, vede lumina tiparului în „Anul Omagial al unităţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918”. Tipărirea ei este cu atât mai importantă cu cât vine să marcheze momentul duhovnicesc al împlinirii unui deceniu de la sfinţirea bisericii de lemn a aşezământului monahal, fiind, totodată, un prinos de recunoştinţă adus tuturor celor care au sprijinit, care s-au ostenit, de-a lungul timpului, pentru afirmarea Ortodoxiei pe aceste meleaguri.

Nu trebuie trecută cu vederea lucrarea jertfelnică a părintelui Protosinghel Mina Străinu care, sprijinit de dna Elena Nicolae, ctitorul noii biserici a mănăstirii, de familia dnei prof. Milica Dan şi de alţi binefăcători, a reuşit să transforme acest loc într-o adevărată oază de spiritualitate şi de trăire creştină. Fără îndoială, acest deceniu reprezintă un răstimp cu evidentă valoare istorică, o istorie vie, care valorifică trecutul, conştientizează provocările prezentului şi oferă o perspectivă constantă asupra viitorului.

De aceea, binecuvântăm cu bucurie apariţia acestei lucrări, având, totodată, nădejdea că va putea răspunde atât specialiştilor preocupaţi de istoria acestei zone a ţării, cât şi tuturor celor care doresc să se îmbogăţească duhovniceşte din înţelegerea la adevărata valoare a tuturor evenimentelor ce au marcat trecutul acestei aşezări monastice.

 

AMBROZIE EPISCOPUL GIURGIULUI

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.