A apărut de curând, cu numărul 23 în „Biblioteca Revistei Curtea de la Argeş”, la Editura Zodia Fecioarei din Piteşti, volumul întâi al cărţii Urmuz sau Despre paradox, a profesorului-scriitor Lucian Costache, bine cunoscut cititorilor revistei. E în plan ca până la finalul anului să apară şi volumul al doilea (pe total, aproape 900 de pagini). Spun în prefaţa cărţii că, după monografia criticului Nicolae Balotă, Urmuz, din 1970 (Editura Dacia, Cluj-Napoca), acesta este un al doilea moment de referinţă în istoria receptării şi valorificării lui Urmuz în literatura noastră.
Pentru că Urmuz este cel mai important scriitor născut la Curtea de Argeş (17 martie 1883), pentru că noiembrie este luna în care şi-a pus capăt zilelor (23 noiembrie 1923, Bucureşti), pentru că „urmuzismul”, fie şi cu o definiţie grăbită, ne bântuie parcă mai abitir ca niciodată, reiau mai jos mare parte din prefaţa amintită, spre a ni-l apropia şi apropria cât se poate pe trist-genialul „bade Demetru cratimă Buzău”, cum îl alintă epigramistul George Corbu într-o delicioasă şi plină de miez carte, şi aceasta apărută în Biblioteca revistei, la numărul 22, Urmuzeu poetic. Epigrame în manieră absurdă, volum bilingv, cu versiunea franceză aparţinându-i unei alte statornice colaboratoare a revistei, profesoara-scriitor (iată, repetându-se, o combinaţie de mare clasă, de mare eficienţă culturală) Paula Romanescu.
Dacă „urmuz” înseamnă sau nu ceva, atunci când e scris cu iniţială mică, chiar nu ne interesează aici. De interes este că, scris cu majusculă, este numele celui „mai mare dintre scriitorii noştri minori”… Am citit nu de mult formularea, e sonoră şi căutată, citabilă chiar, dar superficială.
Urmuz e, pur şi simplu, unul dintre cei mai importanţi scriitori români, „unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeţii dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului din lumea asta”. A spus-o Eugen Ionescu, revendicându-şi-l ca înaintaş. Şi l-au revendicat şi dadaiştii/suprarealiştii – aşadar, Urmuz este un important scriitor european, implicit, „din lumea asta”.
A publicat numai câteva zeci de pagini, dar paginile scrise despre el, puse împreună, pot alcătui un număr de volume tot de ordinul zecilor.
Maximum de conţinut în minimum de expresie (formulare cu „atingere” matematică, a lui Dan Barbilian/Ion Barbu, referindu-se la Gauss). Nu ştiu pe altcineva căruia fraza să i se potrivească mai bine. În jargonul paragrafului – Urmuz e un punct de singularitate în literatura română.
Un clasic în formă, în atitudinea scriitoricească, în respectul faţă de text şi faţă de cititor, un reformator-revoltat-dezamăgit-înnoitor, „dinamitând” (citez termenul, e sugestiv, dar oximoronic când e asociat cu aparent timidul grefier) modul de a se scrie literatură. O cultură imensă, de la mitologie la muzică, de la ezoterism la literatură, de la religii la filosofie, şi încă altele, o sensibilitate exacerbată combinată cu un simţ ludic salvator (până la un punct), o putere de sugestie-esenţializare ameţitoare.
Parcurgeţi cartea anunţată mai devreme şi veţi vedea la ce mă refer. De pildă, fiecare cuvânt din aproape folclorica „fabulă” Cronicari trimite la ceva, are o istorie, o referinţă, incită la un comentariu – dar nicio „descifrare” nu e ultima. Depinde de cititor, depinde de „ochelarii” prin care citeşte.
Iar aici stă fascinaţia operei lui Urmuz.
Operă, da, una „rotundă”, pentru că a scris roman, epopee, povestiri, o fabulă, eseuri, însemnări, ba chiar şi o epigramă – toate şlefuite brâncuşian (nu aduc vorba întâmplător), reduse la minimum ca întindere, dar completându-se unele pe altele, coerent şi definitiv până la a nu mai lăsa loc pentru alte scrieri. Coerentă opera şi cu existenţa sa, de la atmosfera familială din copilărie la farsele din liceu, la studiile de medicină, drept şi muzică, la mediocritatea vieţii de grefier – şi până la revolverul dus la tâmplă la 40 de ani.
De acum, având pe masă cartea dlui Lucian Costache, nu mai putem spune „că nu suntem avertizaţi”, „că nu ştim”: Urmuz este cu adevărat un mare scriitor! Unul care „ţine pe umeri” moduri de a fi (pomenitul urmuzism, care, în vecinătatea absurdului, parcă a cuprins întreaga planetă…) şi domenii de studiu: urmuzologia.
Dacă privim puţin „în jur”, numai eminescologie s-a impus (până în dicţionar); pare a fi urmată de brâncuşiologie. Câte diferenţe şi câte asemănări între cei trei! Subiect pentru o posibilă/necesară carte, contribuţie la tustrele ştiinţele numite în rândurile de mai sus.
Peste numai trei ani, se va împlini un secol de la „plecarea” lui Urmuz – unde? „în străinătate”? spre Nirvana? spre infinitul mic?…
Niciunde! Vorba autorului cărţii în discuţie, pusă la vedere pe coperta a patra: Urmuz nu s-a sinucis. Cineva i-a pus revolverul la tâmplă. (…) Urmuz cel născut la Curtea de Argeş şi rebotezat de Tudor Arghezi e viu. Urmuz trăieşte!…