default-logo

Dumitru Buțoi. Puterea versului înlăcrimării

În linii mari, volumul „Poeme înlăcrimate” (Ed. UZP, București, 2018), de Dumitru Buțoi, este consacrat, în primul rând, evocării națiunii române mari, incluzând și covârşitoarea personalitate a lui Mihai Eminescu, descris drept „reperul de identitate românească” (p. 47). De altfel, poetul se fălește fără reținere în a cuprinde în paginile acestui volum obsesia eminesciană pe care se sprijină pentru a triumfa în preumblările sale: „Îți scriu pe zare, / dragul meu Emin… / […] despre poemul / încătușat în destin / ce-n ochii mei / renaște în mirifice izvoare” (p. 49).
Ambiția de a-și expune starea meditativă, un drum anevoios, atunci când figurile de stil par a fi insuficiente, e compensată de o oarecare inocență în mânuirea afectelor: „Eu ca român și poet contemporan cu acest timp scriu cu roua frunții și conștiința împăcată” (p. 9). Deși nu reușește să-și camufleze patetismul, „Patria e-n lacrima mamei/ […] Patria e în cuvântul ce unește/ […] Patria e-n zborul păsării măiastre/ […] Patria e și-n durerea noastră!” (p. 14), versul lui Dumitru Buțoi cucerește prin simplitatea sincerității.
Autorul face o figură aparte ca trăire patriotică, așa cum te-ai aștepta de la cineva născut nicăieri altundeva decât în satul Românești (jud. Prahova), construindu-se pe sine, pe linie patrotică, într-un mod sensibil și responsabil. Plecând de la spusele lui Nicolae Iorga, Dumitru Buțoi se recunoaște ca patriot „prin faptul că iubește, respectă și caută să adune” „ninsorile de crini” (p. 23) sub care „coboară cerbii […] / purtând / în copite o patrie nemuritoare” (p. 24).
Alternanța între teme (iubirea de țară, dorul de părinți, dorul de Eminescu) este explicabilă prin voința autorului, reflectată în Supremă iubire, Dor de părinți, Dragul meu Emin…, de a fi realizat un volum de poeme îmbibat de trăiri autentice acum, în pragul vârstei de 70 de ani.
Autorul încearcă să ilustreze arta sa poetică într-o sferă conceptuală unitară, ușor de reperat, redistribuită echitabil între cele trei universuri în care se dezvoltă. Remarcăm combinațiile sensibile, adesea surprinzătoare, care subliniază îndrăzneala, fără însă a deranja: „E tot mai tristă / țara mea, sărmana / și-i tot mai jefuită de avere / și eu sunt disperat” (p. 33).
Un poem intitulat Patria e-n lacrima mamei surprinde centrul universului său poetic, condimenat cu atitudine de scepticism înfrânat, dar gata să erupă. Pus într-o asemenea ipostază, autorul se descoperă de timpuriu: „M-am născut / cu mult înainte ca mama să mă nască” (p. 56) și se expune fără reținere. Și bine face. O consecință a introspecției este identificarea unei anumite realități interioare, altfel incognoscibilă, „deschisă, spre zare / ca o pagină de aur dintr-o istorie nescrisă” (p. 59).
Cu această carte, Dumitru Buțoi își îndeplinește scopul de a versifica liber, într-o cheie artistică decentă, „pentru/ a descoperi sufletul patriei” (p. 25), iar sensibilitatea de a-l reconsidera este mai mult decât evidentă.
Poetul vrea să vindece, prin cuvinte atent alese, sufletul omenesc de nălucirile materiale. Are toate şansele să izbutească.


Daniela Gîfu


(Revista UZP nr. 19/2020)

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.