default-logo

Lovit de “pietre” ṣi înţepat de “roze” – despre   “Pietre ṣi roze”   de  Ștefan  Olaru

Poetul Ștefan Olaru se pedepseşte lumȃnărindu-ṣi trăirile (mai ales suferinţele), aproape înlănţuit pe Elbrus-ul său asemenea unui Prometeu care îṣi lasă ficatul împuţinat în fiecare zi,

(“Ḯnlănţuit de stȃnca din care-mi sorb trăirea, /Ḯmpart la fiecare ṣi fără să pretind/Nimic în schimb, eu însumi regenerez murind, /Iar stȃnca-mi este zborul de foc ṣi împlinirea. //Cum vulturul mă rupe cu sȃnge ṣi mă doare, /Ḯnlănţuit de mine, cum stȃnca-i partea mea, /Sunt partea mea de lume ṣi lumea-i stȃnca mea, /Visez să-mi dărui focul din nou la fiecare…”)

Iar el poetul îṣi arată vȃlvătaia incendiului pe care ṣi-l provoacă, parcă pentru a pune în valoare un etalon al ardorii care-l consumă cȃnd “prin vene (-ţi) curge universul “, chiar dacă “fără săruturi pe-un pămȃnt de IUDE “eṣti nevoit “să simţi arsura ta ṣi rugul “, “iar glia cea veche nu-ţi cere să-i dai decȃt un grăunte de dor, dacă-l ai “. Dorul “nu poţi să-l vinzi pe umbre ṣi năluci/… cȃnd în furtună nu mai poţi să-l duci “fiindcă solul sacru al patriei (şolum patriae sacrum est) “îl simţi îngenunchiat cȃnd vrei să fugi/din ghetsimanii tăi fără grădină “.

Trăieṣte pȃnă la suferinţă, experienţa emigrantului (pe care n-ar mai repeta-o) ṣi sfȃṣierea pătimită pȃnă la întoarcerea acasă unde să-ṣi strȃngă “fȃntȃna plȃnsă strop cu strop” ṣi să facă posibilă trecerea ca “prin sȃnge să-i (să-mi) curgă un nou început “.

Asemenea cocorilor, în întoarcerea lor din pribegie, oamenii îṣi simt pulsȃnd locul obȃrṣiei (“Suntem cocorii dorului de ţară/în pribegia noastră pămȃnteană/ne-ntoarcem osteniţi la vechea rană/… /Suntem aceleaṣi cruci peste morminte, /Străbunii sfinţi se răsucesc în noi/Suntem doar noi ṣi drumul înapoi, /într-o poveste… fără de cuvinte “).

Frămȃntat îṣi doreṣte să fie un altfel de Sisif, care iubeṣte suiṣul (“M-atrage suiṣul spre ceruri “) trăind dilema de în sus ṣi de în jos (“Nu-s omul ce urcă, nici cel ce coboară “) fiindcă deopotrivă este atras “spre ceruri “dar cum ochii săi nu-s obiṣnuiţi cu “atȃta lumină “, scara îl întoarce în văile de unde a început urcuṣul (“iar scara mă-ntoarce spre văile noastre “).

Ștefan Olaru nu ṣtie decȃt să iubească fiindcă, pur ṣi simplu, este defectiv de ură.

Iubeṣte cu intensitatea cu care iubea ṣi Shakespeare (“Cȃnd renunţȃnd, eṣti pregătit să pieri, /Iubirii… încă să-i mai dai crezare? //Și totuṣi, altfel n-ai să poţi iubi… /Cȃnd drumu-i greu ṣi vȃntul pustieṣte. /Căci dragostea ce azi te ocroteṣte, /Cu aripile-i mȃine te-ar răni… //Căci dăruind din sine, se-mplineṣte, /Iar locul ei cununa ta să fie, /Atunci cȃnd vei dori cu bucurie/Să sȃngerezi, ca ea să poată creṣte… “), iar soţiei de ziua aniversară îi mărturiseṣte: “Dar azi învăţ iubire să te-ascult, /Cȃnd dăruieṣti în taină dor ṣi chin… /Și flămȃnzind, mai ciugulesc puţin/Din mȃna ce-o iubesc atȃt de mult “.

“Coasta sfinţită cu trup de femeie “, de femeie a lui de care se îndrăgosteṣte devastator (cu “ochii ṣi gȃndul orbiţi de lumină “) ṣi pe care n-a ṣtiut s-o păstreze, chiar dacă, florile dureroase crescute în ochii lui, nu l-au ajutat să se lămurească de ce ar trebui să se obiṣnuiască cu peisajul diurn din care lipseṣte iubita (“nici măcar nu ṣtiu de ce-ai plecat “).

Se pare că a învăţat tot ce trebuia din sfaturile lui Rudyard Kiplling (“Nu-nvinui pe cei ce te-nconjor… /Priveṣte mai întȃi în sinea ta/de-ai fost lovit ṣi gemi nu dispera/ṣi nu privi cu ură ura lor “), fiindcă înţelege perfect că “un poem, o viaţă, speranţe ṣi căderi/sunt lacrimi de iubire ṣi pulbere de stele “chiar ṣi atunci cȃnd “pleoapa (mi-) e rană ṣi văzul (mi-) e orb”.

Are demnitatea omului care-ṣi doreṣte să-ṣi fie sieṣi martor ṣi etalon (“ṣi n-am să mă dezic de cel ce sunt, ca să mă pierd de cel ce vreau să fiu, /sunt nesfȃrṣitul fulger încă viu, sunt zbor înalt, ṣi-un bulgăr de pămȃnt “) într-o lume în care “e moarte ṣi-nviere printre sfinţi “.

Poate visează la mȃntuire cȃnd se vrea (doreṣte) în rolul lui Simon din Cirena, mai ales atunci “cȃnd ochii săi (mei) s-au rupt ṣi l-au (m-au) durut/ṣi-n suflet (ul) mistuitor… i-a (mi-a) fost ruṣine “.

Adoraţia pentru Dumnezeul nostru Domnul Iisus Cristos îl îndeamnă la o apropiere, aproape totală (în spirit) de cel care cu trei pȃini ṣi-un coṣ cu peṣte a hrănit mulţimea flămȃndă, ca apoi din ingratitudinea oamenilor, să pătimească cu fruntea însȃngerată pe cruce;

“Din pȃinea frȃntă încă mai cerṣesc, /Ḯncă mai sorb durere, din străpungeri… /Cȃnd spini pe fruntea Ta se înroṣesc/Mi-e dor să te ating, fără să sȃngeri… //Mi-e sunetul pustiu ṣi efemer, /Cuvinte ruginite printre îngeri… /Sunt îngropat între pămȃnt ṣi cer, /Mi-e dor să te ating, fără să sȃngeri… //Sunt altoit în Tine, trandafir, /Poate voi înflori ṣi peste frȃngeri. /Dar ṣtiu că-n adierea mea de mir/Am să Te strȃng la piept, fără să sȃngeri! “

Perfecţionist îṣi visează desăvȃrṣirea (“Am ars atȃta smirnă ṣi iubire, /Pȃnă mai ieri în alergarea mea. /Sunt spinul însetat de fruntea Ta/Și-o lacrimă visȃnd desăvȃrṣire. “), renaṣterea (sub “pecetea iubirii eterne”) ṣi propria naṣtere (“Fără durerea facerii fecundă/Din trupul sfȃrtecat sub judecată, /Se naṣte din secunda muribundă/O inimă smerită ṣi-mpăcată… “)

Asemenea lui Albert Camus care postula că pe Sisif ar trebui să ni-l imaginăm fericit, Ștefan Olaru mărturiseṣte că:

“Ḯn munca mea e-un ciclu de bucurii ṣi chin, /E geamătul granitic pe care-l cȃntă vȃntul/Sunt cȃntecele toate ce-au străbătut pămȃntul, /E moartea ṣi învierea la care mă închin. //Poetul este singur în geamătul suprem, /Sub stȃnca lui cea dragă, pe-un pumn de rumeguṣ. /Ca-n prăbuṣiri de astre să-ṣi urle-al său urcuṣ, /Iar harfa lui să-i fie iubire ṣi blestem.”

Este încredinţat, ca ṣi Francois Mauriac, că este menit să-i dea leprosului bucuria sau ṣansa unui sărut adevărat (“La cel lepros abandonat/ṣi care-ṣi urlă suferinţa, /la cel ce moare cu dorinţa/unui sărut adevărat “) pentru a căpăta dreptul “să smulgă (smulg) pentru sine (mine) bucata de cer/Ḯntr-o lampă nestinsă aici pe pămȃnt! “

Pe Adrian Păunescu îl resimte baudelairean ca albatros “sortit să-ṣi (să-ţi) ducă (duci) ṣi iarna ṣi primăvara în pene/ṣi-n lupta printre ţărmuri, să muṣte din uragan (să muṣti din uragan) “ṣi amintindu-ṣi-l să-ṣi închipuie că-i zice:

“Trăim între lume ṣi vis, /Alături ṣi-atȃt de departe. /Și cȃt de puţin ne desparte/De taina ṣi locul promis… //Ni-i spiritul viu istovit/De-atȃta prezent ṣi trecut, /E rȃul ce-atȃt s-a zbătut/Să plȃngă-n ocean, contopit… //Ne place sau nu, ne uităm înapoi, /Seminţele dorm sub zăpadă. /Visăm cum fiorul din roadă, /Curȃnd o s-ajungă la noi… //Și-n visul ascuns ṣi deplin, /E moarte ṣi viaţă din plin! “

Ḯntrebarea este total inutilă fiindcă-i în sine ṣi conţine ṣi răspunsul;

“Cum este pentru tine călătoria noastră? /Ce vis te-nsȃngerează, spre care zbor suspini? /Ți-e rugul pentru suflet, ţi-e fruntea pentru spini, /Te-ntorci din drumul aspru spre calea cea albastră? “

După atȃta poezie serioasă ṣi aproape religioasă (în sensul etic) Ștefan Olaru ne uimeṣte cu “Jocuri puritane “arătȃndu-ne o faţă absolut umană ṣi ne arată că face parte din categoria (nu neapărat hedonică) celor care sunt incapabili să-ṣi reprime vreo voluptate.

“E pustiu oraṣul fără curtezane, /Vechile taverne ṣi-au pierdut parfumul. /Din tămȃia scursă ne-a rămas doar fumul, /Unduiri de ceruri printre subterane. //La bazar, pe stradă nu-ţi mai vinzi amorul, /Ți-au plecat clienţii-n spaţiul virtual. /Și prin lacrimi sterpe ca-ntr-un ritual/Năzuieṣti să-ţi fie blȃnd judecătorul… //Ne-mbătăm cu toţii, ritmice suspine, /Pȃnă trece valul, virusul ṣi chinul. /Ḯnsă spinii noṣtri se ascut cu vinul, /Aṣteptȃnd cu frică ziua care vine… //Cȃnd se lasă noaptea-n camera obscură, /Ne-nfruptăm din gustul fructului oprit… /Virusul ne-alege viciul potrivit. /Jocuri puritane după băutură… “

Fac precizarea că din volumul analizat “Pietre ṣi roze” am omis (în mod voit) ciclul Van Gogh pe care urmează să-l comentez separat ṣi că ostenit de atȃta emoţie (după lectura acestui uimitor volum de versuri) sunt bucuros să mă raliez părerii că “dulcele stil clasic” (cum ar zice Nichita Stănescu) n-a pierit din literatura romȃnă ṣi că mai mult de atȃt poezia lui Ștefan Olaru, are ṣi consistenţa unei ontologii existenţiale aparte.

Sunt convins că dacă ṣi-ar fi scris versurile în engleza americană, yankeii l-ar fi considerat ca firescul urmaṣ al lui Trumbull Stickney.

ICĂ SĂLIȘTEANU / UZPR

 

 

   




Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.