– interviu cu istoricul și profesorul universitar Adrian Cioroianu, Ambasador delegat permanent al României pe lângă UNESCO
– Stimate domnule Ambasador, în preajma aniversării a 31 de ani de la Revoluția română din 1989, vă rugăm să ne împărtășiți viziunea Excelenței voastre în legătură cu evenimentele petrecute atunci.
– Din perspectiva istoriei, Revoluția română nu numai că a existat, dar a
durat mai mult decât ne-am imaginat. Mai exact, Revoluția română nu s-a terminat cu executarea soților Ceaușescu, ci a continuat și în lunile următoare, aș duce-o până la elaborarea noii Constituții, care a schimbat într-adevăr regula jocului. Deci, ce numim Revoluția română a fost un proces complicat și de extins.
– În acest context, ce ne puteți spune despre mineriada din 1990, de la care s-au împlinit 30 de ani?
– În acea perioadă eram student și Facultatea de Istorie s-a aflat chiar în centrul evenimentelor despre care vorbim. Mineriada din 1990 un episod de care multora din generația mea nu le face plăcere să-și aducă aminte, pentru că am avut colegi și colege care au fost maltratați. În ziua respectivă aveam în Facultatea de Istorie un examen cu profesorul Andrei Pippidi și au intrat câțiva mineri în sală. Pur și simplu au deschis ușa și au intrat. Nu se uitau foarte frumos la noi, doar că domnul Pippidi a avut prezență de spirit și i-a întrebat: „Dumneavoastră ce căutați aici, nu vedeți că este un examen?”. Au ieșit la fel de brusc cum intraseră și au dispărut. Dar pe alți colegi care nu erau la examen, sau care nu erau în anul meu, în grupa mea, i-au agresat, unii au trecut prin geamul librăriei „Eminescu”.
Dincolo de aceste momente personale ale unora dintre noi, aceste mineriade au aruncat asupra României o lumină pe care poate că nu am șters-o nici acum în totalitate o lumină neplăcută, o dovadă de neseriozitate, de trucaj, de regim care zicea că nu e comunism dar de fapt se folosea de aceleași mijloace! Este limpede că în acel moment situația României nu era decisă. Să nu uităm că acum 30 de ani încă exista Uniunea Sovietică și, în plus, mai avea obiceiul să „interacționeze” cu istoria vecinilor. Așa încât, istoria este în fața noastră și sunt convins că vom afla lucruri la care nu ne-am fi gândit atunci. Pentru noi a rămas o traumă în societatea românească; acele imagini nu vor putea fi șterse vreodată. Sunt imagini de o violență care, din păcate, ne însoțea atunci. De altfel, și tonul pe care presa democrată din lume l-a avut la adresa României pentru acele episoade a fost destul de dur, ironic – și când spun România, mă refer la regimul de atunci. Acesta este lumea din care am ieșit.
– Tot în anul care se încheie, omenirea a marcat 75 de ani de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Chiar dacă marcarea evenimentului a fost una atipică, în condițiile de criză sanitară mondială, cum evaluați importanța evenimentului?
Parada militara cu ocazia zilei de 9 Mai, trecerea trupelor pe sub Arcul de Triumf.
– Aș începe chiar de la explicarea acestei diferențe de aniversare a Zilei Victoriei, pentru că vreme de 50 de ani, toată a doua jumătate a secolului XX, Ziua Victoriei a fost sărbătorită diferit în Occident și în URSS. În Vest era considerată a fi ziua de 8 mai, iar în URSS și în toate țările cu regim comunist, printre care era și România, Ziua Victoriei era 9 pe mai. Explicația este relativ simplă: în momentul în care au intrat pe teritoriul Germaniei, trupele aliate au luat-o în sensuri diferite, și-au împărțit, oarecum, aria. Anglo-americanii au mers pe axa Leipzig – Dresda, trupele sovietice au mers spre Berlin. În aceste condiții, după ziua de 30 aprilie, când Adolf Hitler s-a sinucis, până atunci lupta de rezistență a germanilor a fost reală. După sinuciderea lui Hitler, conducerea rămășițelor, ruinelor Reich-ului este preluată de amiralul Dönitz, iar acesta încearcă să-și pună armata la adăpost, să o treacă mai aproape de zonele pe care înaintau anglo-americanii, astfel încât armata germană prefera un prizonierat în fața englezilor sau americanilor și se temea de ruși. Ori, asta explică de ce la începutul lunii mai, mai mulți generali germani au semnat capitulări în plan local în fața trupelor anglo-americane. Stalin s-a supărat și a cerut ca această capitulare să fie necondiționată și să se producă la Berlin, unde, evident, armata sovietică deja stăpânea orașul, îl ocupase în totalitate. Și atunci, în noaptea de 8 spre 9 mai, are loc într-adevăr această ședință de capitulare la Berlin, doar că pentru occidentali… ei știau că în fața lor unii deja capitulaseră și au preferat ziua de 8 mai. Această oră târzie din noapte era deja dimineața zilei de 9 mai la Moscova. În aceste condiții, rușii au preferat ulterior să sărbătorească Ziua Victoriei la 9 mai, iar anglo-americanii mai curând ziua de 8 mai 1945.
Imediat după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, în 1947, vorbim de începutul „războiului rece” și de această bipolarizare a lumii între două sisteme diferite, care durează de atunci.
Mădălina Corina Diaconu