◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

10 noiembrie-Ziua Artileriei române

În fiecare an, la 10 noiembrie, Artileria Română își îmbracă haine de sărbătoare pentru a raporta poporului român izbânzile obținute, atât pe câmpurile de luptă cât și în plan tehnologic, fiind în pas cu mutațiile petrecute în modul de ducere a războiului modern și cu noile provocări în domeniul geostrategic din mediul apropiat.

La 10 noiembrie 1843 lua ființă prima Baterie de artilerie, prin Porunca Domnească nr.198 și care era formată din 4 tunuri dăruite domnitorului Gheorghe Bibescu de către sultanul Imperiului Otoman. Aceasta a fost încadrată cu ofițeri, subofițeri și militari, conform regulamentelor din acea vreme. Primul comandant al primei baterii de artilerie a fost căpitanul Pavel Lenz.

Artileria este principala forță de sprijin cu foc din compunerea Forțelor terestre. Astăzi, a devenit un domeniu complex de aplicare a știintelor tehnice. Generalul Alexandru Tell arăta în scrierile sale că:,,cunoștințele armei noastre formează o știinșă proprie care îmbrătișează tot felul de arme”.

Începuturile artileriei se pierd în negura vremurilor, deși noțiunea de artilerie a apărut destul de recent la scara istoriei, pe la mijlocul veacului al XV-lea. Termenul „artilerie” derivă din verbul arhaic francez „artiller”, care înseamnă arta de a construi și mânui, pe timpul luptelor, diferite mașini de război.

  Cronicarul polonez  L. Gorecki arăta că:,,.. pe această mașină de război, tunul, se reazemă toată puterea pedestrimii, toată splendoarea călărimii, cu un cuvânt toată puterea războiului”.

De aceea, comandanții militari, din toate timpurile, au învătat că Știința folosirii acestei arme puternice este o datorie pentru ei. Napoleon Bonaparte declara direct: „…un comandant care nu știe să folosească această puternică armă din subordine, care nu are considerații pentru nevoile artileriei, nu ar trebui să o comande niciodată”.

Mergând pe firul istoriei, se observă că evoluția artileriei române a ținut pasul cu timpul, în strâns context internațional.

Artileria este o prezență constantă pe câmpurile de luptă din cele mai vechi timpuri. 

Apărută din necesitatea lovirii la distanță și cu precizie a adversarului, artileria a parcurs un complex proces  evolutiv. Istoria evoluției mijloacelor de luptă bazate pe principiul aruncării obiectelor grele la distanță își găsește începuturile în antichitate. Tocmai de aceea ,,balista”, primul mijloc de luptă de acest tip și cele ce i-au urmat într-un lung proces evolutiv – scorpionul, catapulta, frontibola și bricola-sunt considerate în mod just predecesorii artileriei de azi.

Primele mașini de război capabile să ducă lupta la distanță se pare că au fost întrebuințate în Asia, în secolul VII î.Hr. de regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), din Babilon, la asediul Ierusalimului (587-581 î.Hr.) și cetății Tyr (574 î.Hr.)1.

Mașinilor de război, balistele și catapultele, considerate strămoși ai artileriei de astăzi este o etapă importantă deoarece de la începuturi și până la dispariția lor în secolul al XVI-lea au marcat decisiv istoria confruntărilor militare iar performanțele pe care le-au atins unele dintre acestea sunt comparabile cu cele obținute de armele de foc, mult mai târziu.                                               

În general, mașinile de război antice, considerate predecesoarele pieselor de artilerie de astăzi, sunt denumite generic de istoricii militari, „catapulte” pentru toate armele.

Un moment important în evoluția balistelor îl constituie invenția generalului Demetrius, în armata lui Alexandru cel Mare, care conferă o mobilitate deosebită acestei arme, numită ,,helepola”(cuceritoare de cetăți), și care prin utilizarea eficientă la asediul cetăților grecești, au contribuit la cucerirea Atenei, în anul 307 î.Hr.

Aceasta a fost prima platfomă de artilerie mobilă și blindată din istorie Romanii au preluat de la greci tehnica construcției mașinilor de război, dovedindu-se tot atât de pricepuți organizatori ai „artileriei” antichității. 

Astfel, împăratul Iulius Cezar, în jurul anului 50 î.Hr. “dotează fiecare legiune romană cu câte 30 baliste” iar în secolul al IV-lea, în timpul împăratului Constantin cel Mare fiecare legiune avea în jur de 50 de mijloace

de lovire la distanță.

Se presupune că și regele Burebista, având în dotare asemenea mijloace artileristice, după anul 55 î.Hr. a cucerit în numai  3 ani 

cetățile grecești de pe țărmul Mării Negre.

Referindu-se la răboaiele de cucerire a Daciei, 101-102, 105-106, istoricul roman Dio Casius scria în lucrarea sa „Istoria Romană”: „După ce Traian puse mâna pe munții cei întăriți de ziduri se găsiră întrânșii armele, mașinile de război, prizonierii și steagul luat mai înainte de la Fuscus”, pe timpul ofensivei armatelor romane trimise de către împăratul Domițian,în anul 87d.Hr., împotriva dacilor.

Aceasta este prima mențiune istoricã referitoare la existența mașinilor de război în Dacia. În două basoreliefuri de pe Columna lui Traian sunt prezentate mașinile de război ale dacilor: 

Cele două basoreliefuri constituie dovada materială incontestabilă a utilizării mașinilor de război de către strămoșii noștri daci.

Una din marile invenții ale omenirii a fost inventarea prafului de pușcă

în China, în anul 300 î.Hr.

În Europa această invenție a ajuns în secolul al XIII-lea, potrivit unui manuscris din anul 1249, al naturalistului englez Roger Bacon, publicat în lucrarea ,,De secretis operibus et naturae et nullitate magiae”.

Primii care au folosit armele de foc după chinezi au fost arabii, în asediul cetății Sidgilmessa, în anul 1273. De la arabi invenția a trecut la spanioli, arme pe care le-au utilizat în cucerirea Gibraltarului (1308) și în luptele de la Baja(1325).

Primele arme de foc erau denumite ,,bombarde” (în limba engleză „bombard”), denumire sub care au fost cunoscute în majoritatea țărilor europene. 

În țara noastră, în cronicile vremii le întâlnim sub denumirea de „pușci”. Bombarda era o mașină de război care servea la lansarea unor pietre mari și care, odată cu perfecționările tehnice, realizate în timp s-a transformat în ceea ce numim astăzi “tun”. 

Cele dintâi mențiuni privind construcția lor în Țările Române datează de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Astfel, în Transilvania, la Brașov este amintită o familie de turnători de tunuri (1372), la Sibiu (1386) și la Sighișoara(1393).

În Țara Românească Mircea cel Bătrân(1386-1418) a fost primul domnitor român care a folosit artileria pe câmpul de luptă. În Moldova, Alexandru cel Bun (1400-1432) avea în cadrul oastei sale câteva bombarde de lemn, legate cu cercuri, procurate din Polonia.

Preocuparea pentru studiul proiectării și fabricării armelor de foc, în țara noastră, datează încă din secolul al XV-lea, în manuscrisul de la Sibiu, numit și ,,tratat de pirotehnie„, elaborat între anii 1380-1400. 

 

Sunt prezentate diferite tipuri de tunuri: tunul de cetate, mobil, tunul dispus pe căruță-afet cu scut de lemn mobil, tunul de cetate adaptat pentru a trage de pe căruță și căruța-afet rigid.

Domnitorii români: Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare au înscris adevărate fapte de glorie în istoria militară a poporului nostru și prin folosirea artileriei. Iancu de Hunedoara are meritul de a fi fost printre primii comandanți de oști europeni care a înțeles rolul mobilității artileriei de câmp. Folosind care de luptă împrumutate de la husiți a montat pe acestea tunuri ușoare (“falconete”) și le-a transformat în artilerie mobilă pe care a utilizat-o cu succes în timpul “Campaniei celei lungi” din anul 1443. În această campanie a dispus de aproximativ 150 de tunuri cu care a străbătut aproximativ 300 de km în luptele contra turcilor. În anul 1456, în bătălia de la Belgrad a instalat tunuri pe unele din cele aproape 200 de nave fluviale care au luat parte la lupte și a fost primul domnitor care a realizat cooperarea dintre artileria de uscat și nave, realizând sprijinul lor cu tunurile de câmp de pe malul nordic al Dunării.

Contemporan cu Iancu de Hunedoara a fost și transilvăneanul Nicolae Orban sau “Orban-dacul” așa cum l-a denumit cronicarul grec Laonic Chalcocondil în lucrarea sa intitulată “Expuneri istorice”. 

Nicolae Orban este inventatorul artileriei grele și constructorul de tunuri cu ajutorul cărora turcii au cucerit, în anul 1453, orașul Constantinopol.

 Încă din anul 1452, Sultanul Mehmed al II-lea l-a angajat pe Orban pentru a dota cetatea Bogazi Kessen, de pe țărmul european al strâmtorii Bosfor, cu tunuri care să distrugă orice navă inamică pe o distanță de 4 km.

Secolul al XV-lea, dominat de figura istorică a marelui domnitor Ștefan cel Mare reprezintă o perioadă de lupte eroice pentru apărarea națională în care dezvoltarea artileriei și a fortificațiilor au avut un rol important.

Bătăliile duse de către domnitorul Ștefan cel Mare ilustrează modul iscusit în care a întrebuințat artileria.În acea epocă lupta începea cu artileria care era dispusă la intervalele dintre liniile pedestrimii având rolul de a dezorganiza dispozitivul ofensiv al inamicului, precum și de a descuraja.

În Țara Româneascã, Vlad Țepeș s-a preocupat în prima parte a domniei din perioada 1446-1462 de întrebuințarea armelor de foc și de fabricarea lor, mai ales a munițiilor. 

În secolul al XVI-lea au apărut guri de foc mult mai mari, produse de zeci de arsenale și manufacturi din Europa, folosindu-se materiale ca: bronz, fontă sau aliaj de fier, calibrul variind între 40 și 190 mm. 

După anul 1500, artileria s-a structurat în 3 categorii: de câmp, de cetate și de asediu. 

Cronicarul Grigore Ureche menționează că artileria domnitorului Ioan Vodă cel Viteaz era compusă din tunuri ușoare “din cele moldovenești”, pe două roți (artilerie de însoțire) și obuziere (“hușnițe” sau “hubițe”) care constituiau artileria grea de câmp. 

Pe teritoriul țării noastre s-au dezvoltat o serie de orașe-cetăți în care au funcționat centre pentru fabricarea pieselor de artilerie la Sibiu, Brașov, Sighișoara, Bistrița, Alba Iulia sau Târgoviște. În secolul XVI exista la Sibiu o puternică breaslă a constructorilor de arme.

În anul 1961 s-a descoperit Manuscrisul de la Sibiu (Varia II 374) din care rezultă că cinstea de a fi considerat părinte al rachetei moderne îi revine Șefului Arsenalului dintre anii 1529-1569, Conraad Haas. Studiile acestui inventator (partea a treia) reprezintã cel mai vechi document din Europa cunoscut până acum în care sunt descrise detaliile tehnice ale construcției rachetelor: schițe, modele de rachete, baterii de rachete, principiul de funcționare a rachetei cu mai multe trepte, modalități de experimentare.

Domnitorul Moldovei Ioan Vodă a ridicat gloria militară a țării și în mod special a artileriei moldovenești la nivelul de performanță atins de puterile militare ale Europei de la acea vreme. În acea vreme acumulase 140 de guri de foc, cifră impresionantă care nu se va mai întâlni în Țările Române decât în preajma războiului de independență de la 1877.

Voievodul Mihai Viteazul a utilizat artileria în lupta sa antiotomanã în faza premergătoare atacurilor infanteriei, fiind considerat ca predecesorul pregătirii de foc de mai târziu.

După intrarea în Alba Iulia, domnitorul Mihai Viteazul s-a preocupat de fabricarea de noi guri de foc. 

Din secolul al XVII-lea muniția a început să aibă încărcătură explozivă din pulbere neagră, ceea ce a mărit foarte mult efectul la obiectiv al focului artileriei.

În Europa, artileria a făcut progrese privind construcția și între-buințarea sa pe câmpul de luptă. Ca noutăți tehnice, au apărut: mecanismul de ochire în înălțime și îndreptătorul. De menționat, totodată, că italianul Nicola Fontana (1600-1657) a devenit primul teoretician al artileriei prin elaborarea bazelor balisticii.

În plan general, dezvoltarea artileriei a avut ca efect reducerea rolului orașelor-cetăți și a reședințelor fortificate din cauza scăderii capacității de protecție în fața gurilor de foc grele. Din punct de vedere politic, această situație, împreună cu factorii economici ce favorizau dezvoltarea întreprinderilor manufacturiere și al relațiilor de producție de tip capitalist, au influențat mișcarea populației și au marcat începutul procesului de dispariție a societății bazate pe relații economice de tip feudal.

Secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea au marcat o diminuare a rolului armatelor domnitorilor de a apăra Țările Române, și deci a slăbit și rolul artileriei.

Astfel se menționează în documente că până în 1849 Moldova a ajuns să aibă a singură piesă de artilerie.

Pe baza prevederilor regulamentelor organice, în anul 1830 au început să ia ființă în Țările Române primele unități de infanterie și cavalerie, iar artileria reapare, în armatele naționale.

Perioada de la înființarea primei baterii de artilerie,10noiembrie 1843 și până la încheierea războiului de independență a fost o perioadă plină de

evenimente, cu multe semnificații pentru istoria acestei arme.

Astfel, principalele evenimente de naturã organizațională au fost:

înființarea în anul 1849 a primei baterii în Moldova, urmată de înființarea în anul 1857 a celei de-a doua baterii, constituirea la 21 decembrie 1860 a primului regiment de artilerie (comandant, maiorul Tobias Gherghel); înființarea la data de 1 august 1868 a Regimentului 2 Artilerie, iar la 5 februarie 1877 a Regimentelor 3 și 4 Artilerie.

Sub domnia lui Gheorghe Bibescu s–au obținut de la turci 4 tunuri de calibru de 80 mm, piese care au constituit baza primei baterii de artilerie din 1843, pentru ca în etapa următoare să se recurgă la achiziții de tunuri moderne de la firma Krupp.

În  timpul  revoluției  din Transilvania de la 1848-1849 oastea lui Avram Iancu a dispus de 10-15 tunuri. O parte dintre acestea erau construite din lemn, întãrite cu cercuri de metal iar o altã parte erau din fontã sau din aramã, precum tunul ,,Decebal”, dar care avea o bătaie redusă, efectul principal fiind cel moral.

De la începuturile organizării ei pe fundamente moderne, artileria se impune ca o armă complexă. Devenirea ei priveşte nu numai organizarea, ci şi, dotarea, reglementarea şi instrucţia.

Existenţa şi funcţionarea ei ridică probleme de ordin logistic din ce în ce mai grele. Secțiile pirotehnice, atelierele de reparat armament, precum şi depozitele existente încă dinaintea Unirii Principatelor, atât în Moldova, cât şi în Țara Românească, nu mai satisfăceau exigenţele în creştere impuse de funcţionarea structurilor acestei arme. Se cerea, de asemenea, o concepţie unitară şi o coordonare eficientă în acest domeniu vital pentru capacitatea artileriei de a-şi îndeplini misiunile, cum este cel al asigurării cu material, muniţii şi al întreţinerii.

În consecinţă ministrul de război propune înfiinţarea „Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie” care să se ocupe cu: construirea trăsurilor de artilerie (chesoane şi antetrene, pentru transportul muniţiei), depozitarea şi repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea pulberii, turnarea proiectilelor de artilerie. Este emis Înaltul ordin de zi nr. 254 pentru centralizarea „atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulăria şi fonderia din diferite părţi ale ţării, sub numirea de Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei”.

La 23 noiembrie 1861, în baza aprobării domnitorului Al.I.Cuza, este emis Înaltul ordin de zi nr. 344 prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organizează pe 3 secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.

În septembrie 1860 este publicat în Monitorul oastei primul regulament de trageri pentru artileria română, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat „Teoria dării”. Semnificativ pentru acel timp este faptul că acest regulament (constituit, de fapt, dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme de cea mai mare actualitate pentru noua etapă de organizare a artileriei române, ca de pildă: principiile organizării artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe şi în mişcare, explicarea fenomenelor de balistică interioară şi exterioară pe bază de scheme şi schiţe etc.).

În decembrie 1860 este publicată „Legea organizării puterii armate” potrivit căreia în cadrul armatei române se constituie „Corpul de artilerie”, compus din statul major al armei şi unităţile de artilerie.

Într-un interval de timp relativ scurt, artileria română a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Putem spune că în anii domniei lui Al. I. Cuza şi până la războiul pentru independenţă din anul 1877 s-au pus bazele organizării artileriei române moderne, înzestrării acesteia cu tehnică de luptă la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa acelui timp, creării unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregătirii cadrelor în concordanţă cu evoluţia artei militare universale.

Considerentele care au determinat modificările structurale în cadrul armatei române au stat şi la baza organizării şi înzestrării unităţilor de artilerie. Noile cerinţe ale câmpului de luptă, multitudinea misiunilor şi rolul tot mai important al artileriei în luptă au dus la împărţirea artileriei în categorii bine distincte. În concordanţă cu întrebuinţarea diferitelor guri de foc pe câmpul de luptă, cu mărimea calibrelor etc. au fost create următoarele categorii de artilerie: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi artileria antiaeriană.

Pentru îmbunătățirea sistemului de pregătire a peronalului militar din artilerie, principele Carol I aprobă la 7 aprilie 1881, prin Decret nr. 998, înfiinţarea unei Scoli de aplicaţie pentru armele speciale cu denumirea de „Scoală specială de artilerie şi geniu”, „în care ofiţerii să poată primi instrucţia teoretică şi practică în raport cu adevăratele cerinţe ale acestor arme de specialitate”.

Primul Război Mondial găseşte artileria română în plin efort de dezvoltare, organizare şi reorganizare, pregătire a personalului şi integrare în structurile la fel de mobile pentru căutarea drumului optim al devenirii lor în unitatea armatei.

 Războiul este momentul adevărului. Cât de viabile au fost măsurile de pregătire, cât de bine zidiţi în caracterul lor au fost ofiţerii şi trupa s-a vădit în război.

Participarea artileriei române la operaţiile desfăşurate şi în special la ducerea cu succes a bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificării unor principii de întrebuinţare a artileriei în luptă, a unor metode şi procedee tehnice, îmbunătăţirii acestora în raport cu evoluţia artei militare şi a tehnicii din înzestrare şi îmbogăţirii experienţei trupelor şi cadrelor din comandamentele de la toate eşaloanele.

Perioada interbelică reprezintă o etapă importantă în evoluţia artileriei, sub toate aspectele: din punct de vedere al organizării şi dotării, motorizării artileriei grele, apariţiei noilor categorii de artilerie, pregătirii cadrelor şi trupei, dezvoltării şi modernizării întreprinderilor de reparat şi fabricat armament.

Rezultatele acestei etape au fost confirmate din plin în timpul participării artileriei române la războiul antifascist, pe timpul luptelor desfăşurate până la înfrângerea definitivă a Germaniei naziste.

Organizarea şi înzestrarea unităţilor şi marilor unităţi au fost îmbunătăţite continuu pe tot timpul perioadei participării României la războiul antihitlerist.

Structura organizatorică a trupelor române participante la războiul antihitlerist a avut anumite trăsături proprii, care au influenţat în mod pozitiv tactica şi arta operativă a armatei române, imprimându-le un pronunţat caracter de originalitate. Experienţa câmpului de luptă a confirmat justeţea concepţiei adoptate de către strategii români privind organizarea unităţilor şi subunităţilor de artilerie.

În perioada postbelică, până în anul 1989, armata română a cunoscut consecinţele transformatoare impuse de aberanta cursă a înarmărilor generată de factorii politici sub semnul zodiei războiului rece.

Pentru a asigura o conducere competentă a artileriei, la 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei ale cărui sarcini de bază au constat în: elaborarea concepţiei de organizare şi întrebuinţare în luptă a artileriei; stabilirea sistemului de pregătire a cadrelor de artilerie; îndrumarea instrucţiei şi verificarea capacităţii de luptă a unităţilor; întocmirea regulamentelor specifice armei; asigurarea cu armament şi muniţii a întregii artilerii.

În 1961 au luat fiinţă unităţile de rachete cu diferite destinaţii.

Plecând de la considerentul că, în condiţiile ducerii unor acţiuni de luptă împotriva unui inamic superior din punct de vedere numeric şi bine înzestrat cu mijloace de luptă moderne, creşterea puterii de foc a tuturor eşaloanelor căpăta o importanţă deosebită, s-a acordat atenţie dezvoltării subunităţilor de artilerie batalionare şi regimentare, măririi puterii de foc a artileriei divizionare, de armată şi din rezerva comandantului suprem şi dotării acestora cu armament corespunzător. Un loc însemnat a fost atribuit, în acelaşi timp, mijloacelor de luptă antitanc, prin constituirea unor subunităţi şi unităţi capabile să acţioneze împotriva tancurilor performante.

După 1989, reorganizarea artileriei române face parte din procesul general de reorganizare al armatei în contextul internaționl al erei post- război rece.

Mediul operaţional viitor nu mai este al armatelor de masă, ci al armatelor de calitate.

În toate tipurile de acţiuni, de la misiunile altele decât războiul până la cele de război, factorul uman va continua să joace un rol esenţial. Semnificativ în succesul viitoarelor operaţiuni militare este criteriul cunoaşterii şi gradului de educaţie al participanţilor la ostilităţi. Nu cantitatea de tunuri, ci calitatea sistemului de artilerie integrat în structura forţelor armate angajate în luptă, după cum se vede, are deja relevanţă.

În aceste condiţii este foarte important ca şi în armata română să se conceapă şi să se pună în operă un sistem artileristic capabil să ofere: disponibilitate îmbunătăţită, siguranţă mai mare, timp de ripostă redus, interoperabilitate în NATO, precizie ridicată, eficienţă sporită.

La fel ca şi în armatele occidentale, şi în Armata României termenul „artilerie” înseamnă mai mult decât un simplu tun sau obuzier. Prin artilerie înţelegem sistemele văzute ca un tot unitar, precum sunt elementele componente ale unei fiinţe vii: sistemele de supraveghere, recunoaştere şi de determinări meteo şi balistice; sistemele de comandă şi control; sistemele de armament şi sistemul de foc; sistemul logistic.

Modernizarea şi achiziţionarea sistemelor de armament de artilerie trebuie să fie concepute şi realizate prin prisma principalelor tendinţe conturate în acest sens pe plan mondial şi pentru satisfacerea deplină a cerinţelor de interoperabilitate, interschimbabilitate şi capabilitate cu structurile similare ale armatelor statelor membre NATO.

În funcţie de orientarea politico-militară a statului nostru, structurile militare şi firmele abilitate din România ar urma să angajeze un dialog profitabil cu structurile şi firmele din ţara respectivă, pentru realizarea unor programe comune care să asigure dotarea Artileriei Armatei României cu sisteme de armament standard NATO, asigurându-se totodată un prim pas spre apropierea de ASCA (structură separată în cadrul NATO, compusă din armatele SUA, Marea Britanie, Germania, Italia şi Franţa, având ca scop principal asigurarea compatibilităţii şi interschimbabilităţii între echipamente).

La ceas aniversar, adresez felictări colegilor artileriști iar Artileriei Române  LA MULȚI ANI!

A consemnat,

Col(r)lector univ.dr.ing. Constantin AVĂDANEI

 

 

Președinte al Grupului de Inițiativă ,,CENTENAR-MAREA UNIRE-ALBA IULIA-2018”

Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România

Prim-vicepreședinte al Filialei Alba ,  ASOCIAȚIA NAȚIONALĂ CULTUL EROILOR ,,REGINA MARIA”



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *