„Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un
adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte”. (Zoe Dumitrescu-Busulenga = 20.08.1920, București – 5 mai 2006, Mănăstirea Văratec, Neamț)
Fiecare perioadă a vieții noastre are cel puțin o amintire luminoasă la care revii pentru a-ți afla liniștea, o carte care te-a marcat sau o întâlnire care s-a lipit de sufletul și de mintea ta.
Pentru mine, dacă mă gândesc la anii studenției ei sunt legați în mod special de personalitatea covârșitoare a profesoarei Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Numele îmi era cunoscut din volumele de critică și istorie literară despre Eminescu și Creangă, pe care le parcusesem în anii de liceu. Mai târziu au venit studiile de istorie a culturii, precum „Renașterea, umanismul și destinul artelor” și cele de comparatistică, precum „Renașterea, umanismul, și dialogul artelor” sau „Valori și echivalențe umanistice, excurs critic și comparatist”.
Îmi amintesc de enorma bucurie de a urmări emisiunile în care eminentul om de cultură, muzicologul Iosif Sava a avut-o ca invitată pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga, figură emblematică a culturii și spiritualității românești din a doua jumătatea a veacului al XX-lea. Acel fermecător dialog dintre doi oameni pentru care cultura și muzica au însemnat pilonii existenței lor a fost un privilegiu copleșitor. Amândoi știau că „muzica este cel mai direct drum către Dumnezeu”. Din fericire, a rămas o carte pe care cei doi au lăsat-o generațiilor pentru care aceste două personalități nu mai sunt decât doar nume: „Muzică și literatură” ( Ed. Cartea Românească, 1986 (vol. II, 1987; vol. III, 1994) .
Criticul și istoricul literar Zoe Dumitrescu-Bușulenga mărturisea de câte ori avea ocazia despre această frustrare o nume dânsa, faptul că, independent de voința proprie, nu a urmat cariera de care s-a simțit atrasă în anii copilăriei și ai adolescenței, cea muzicală. Așa a ajuns să fie „formator de suflete”, cum numea munca de la catedră, profesoara academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Pentru seminarul cursului său de literatură universală și comparată, dintre cele două grupe ale anului meu, am avut șansa să o aleagă pe cea din care făceam și eu parte. Apropierea fizică, într-o sală de seminar a făcut ca acea comunicare dintre noi să fie foarte specială. Enorma dorință pe care o avea era de a face din noi niște oameni cultivați, cu o largă deschidere spre lectură, spre artă în general.
Ne repeta mereu că triunghiul culturii trebuie să aibă baza largă jos, adică în valorile clasice, explicându-ne că, astfel, ne va fi ușor să înțelegem literatura și arta contemporane. Examenul, pregătit cu toată seriozitatea, a fost unul special pentru mine, a fost o provocare, un test important, fiindcă nu e ușor să fii în fața unui univers de cultură, răspunzând la cele două subiecte de pe biletul pe care singur l-ai extras din maldărul de pe masa din fața profesoarei. Un subiect legat de literatură, celălalt de artă. Îmi amintesc că nu toți colegii mei au avut curajul să înfrunte acel examen din sesiunea de vară, chiar dacă se numărau printre cei cu note bune.
Tudor Vianu a fost cel care a adus-o la catedra de literatură universală și comparată a Universității bucureștene. Fără să știu acest detaliu, având, însă, o puternică admirație pentru desăvârșitul critic literar, în mod inconștient, am comparat-o mereu cu el. Când intra în amfiteatru se făcea o liniște desăvârșită, cu care, însă, nu îi întâmpinam chiar pe toți profesorii noștri. Nu vor pieri niciodată din mintea inimii mele, acele dăți când, sub pretextul (altfel adevărat) al dezbaterii unuia dintre subiectele esențiale ale culturii – descrierea cosmogoniilor la diferite popoare, în diferite religii – venea la curs cu o geantă încăpătoare, din care scotea cu grijă o Biblie enormă, pe care o lua cu grijă, apoi venea și, ca să fie și fizic mai aproape de noi, se așeza pe pupitrele de pe primul rând al amfiteatrului (singura data când a făcut acest lucru, fiindcă, altfel, era de o sobrietate caldă, dacă puteți vizualiza această atitudine). Și, pe genunchi cu „prima şi cea mai mare carte a lumii”, cum o numea, fără de care nu se poate face cultură, începea să ne vorbească despre cosmogonii: de la asiro-caldeeni, Egipt și India, până la evrei, deci Geneza. Și, fiindcă, „la început a fost cuvântul…”, urma apoi abordarea poeziei, în general, de la popoarele vechi: din nou, prin Egipt și India, ajungându-se iar la evrei, la Biblie și „Cântarea cântărilor” a lui Solomon, la care dădea o interpretare ambiguă, între laic și sacru. Cu un firesc dezarmant pentru orice răuvoitor, era pomenit cel mai mare poet al evreilor, regele David și cartea lui de poezie religioasă, „Psalmii”. Ne citea Psalmul 50, cu o evlavie pe care se simțea că dorea, încerca să ne facă să ne identificăm noi înșine cu ea. Ne vorbea despre Dumnezeu, ca despre o taină a inimii care trebuie împărtășită. De altfel, Biblia era prima carte în bibliografia generală care ne era recomandată, astfel încât, așa cum își dorea, a făcut cu noi și „formaţie de suflete“, nu numai de minţi, oferindu-ne nu doar cunoștințe, dar trezind şi sentimentul religios, plantând semințe, în speranța că, poate, vor da roade atunci când pământul le va fi prielnic.
Asemeni unui desăvârșit dascăl, a încercat să salveze valorile, pentru a putea fi transmise tinerilor, asigurând, cu orice risc, continuitatea propagării acestora, absolut necesară. Dincolo de orice interdicții trebuia ca și noi, studenții ei, să înțelegem și să ducem mai departe acest adevăr.
Pe vremea aceea (oh, Doamne, parcă aș vorbi de secole trecute, nu de doar zeci de ani!) televizorul nu era un pericol, iar internetul nu fusese inventat. Prin urmare, civilizația Galaxiei Guttenberg era majoritară.
Alegerea pe care a făcut-o de a se retrage tot mai des și apoi definitiv, într-o chilie a mănăstirii Văratec, Neamț, călugărindu-se spre sfârșitul vieții, primind numele de Maica Benedicta, nu a venit de nicăieri. La faptul că era o bună cunoscătoare și exegetă a Bibliei, lucru care contează mai puțin într-o astfel de întoarcere pe Verticală exclusiv, s-a adăugat momentul așteptat o viață întreagă, acela de a înțelege că nu mai există decât legătura dintre Dumnezeu, Verticala, și sinele propriu, așa cum mărturisea în aprilie 2002, într-un interviu filmat chiar la mănăstirea Văratec (Maica Benedicta, Acad, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „Dependența de cer” – Un film de Fabian Anton, Arcultro Media, 2010). Iar la opera literară pe care a lăsat-o în urmă, s-a adăugat un volum de memorialistică, „Caietul de la Văratec. Convorbiri și cuvinte de folos”, publicat postum, în 2007. Cum la mănăstirea Putna s-a simțit întotdeauna în spiritul neamului nostru, a ales prin hotărâre nestrămutată, „așa și numai așa să fie”, ca aici să i se odihnească trupul.
Într-un alt interviu găsit tot pe internet, de această dată, din păcate, nefiind menționată nici o dată, („O lume fără rădăcini este o lume fără morală” – Interviu de Mihaela Onofrei, publicat pe pagina de web „Cuvântul Orthodox”, sursa originară: Agero Stuttgart), eseistul, filozof al culturii, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, membră a Academiei Române și a unor importante instituții culturale europene, Maica Benedicta și-a exprimat tristețea că „Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte”. Iar ceea ce este și mai grav și de neconceput este că „actuala elită, vrea să ignore sau, în orice caz, să minimalizeze valorile trecutului. Şi au început cu Eminescu, ceea ce, pentru mine, este o durere infinită. Când Maiorescu, Iorga, Călinescu, Vianu, Noica – toată crema intelectualităţii româneşti – au văzut în Eminescu o concentrare a genialităţii româneşti, şi nu numai în literatură, vin nişte juni care îl denigrează”.
Din fericire, există și intelectuali care se luptă ca imaginea adevărată a lui Eminescu să fie recunoscută, păstrată și transmisă mai departe noilor generații.
Din fericire, în România există Uniunea Ziariștilor Profesioniști, cu „Seratele Eminescu, jurnalistul” și premiile de apreciere a meritelor celor care cerceteză opera și viața Luceafărului nostru, pentru cei care (re)descoperă genialitatea din scrierile sale sau doar întrețin vie memoria lui, dar există și Mătrăguna, pentru cei care încă au probleme de înțelegere a ceea ce înseamnă noțiunea de valoare.
În același interviu, dascălul Zoe Dumitrescu-Bușulenga mărturisește o altă tristețe, aceea că s-a instalat dezinteresul pentru lectură, cea care „îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie”. A apărut chiar o „luptă împotriva Logosului”, cel care construiește, edifică spiritul, uitând că „umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive”, „răvăşitoare de minte”, care dislocă spiritul.
Ca o mare bucurie compensatoare, în lume viețuiește alături de noi, poezia. Copilul zdrențăros al culturii universale respiră și se joacă tragic lângă noi. Fiecare crede și simte ce vrea, însă eu, alături de credința în Dumnezeu, consider poezia salvarea noastră. Nu doar pentru criticul muzical și de artă, profesorul de literatură universală și comparată, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, dar și pentru Maica Benedicta, „marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului. ”
20 august 2020 a fost, probabil, o zi oarecare pentru majoritatea dintre noi. Dacă ar fi trăit, desăvârșitul om de cultură Zoe Dumitrescu-Bușulenga și-ar fi sărbătorit 100 de ani de viață terestră. Însă ea își trăiește acum cealaltă viață, care a început la 5 mai 2006. Viața cea veșnică, întru Dumnezeul la care și-a droit să fie.
„La Centrul Cultural „Mitropolit Iacob Putneanul“, de pe lângă Mănăstirea Putna, a fost deschisă, pe data de 20 august, Expoziția „Acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta – 100“, în prezența PS Damaschin Dorneanu, episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Evenimentul a fost prilejuit de desfășurarea celei de-a XIV-a ediții a colocviilor inițiate de către Fundația „Credință și Creație“, cu o temă extrem de generoasă: „Har și vocație în cultura română“. Ediția din acest an a fost dedicată, în cea mai mare parte, personalității celei care a fost în viața mireană academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga și care, în ultimii ani ai vieții, s-a călugărit, devenind Maica Benedicta. A fost înmormântată, după dorința testamentară, la Mănăstirea Putna”. (Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Maica Benedicta 100 – Adrian Alui Gheorghe
„România literară” nr. 38-39/2020).
La slujba de pomenire pentru Maica Benedicta / eminescologul acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, de la mănăstirea Putna, PS Damaschin Dorneanul, atrăgea atenția asupra unei ciudate împletiri de numere: anula acesta, 2020, s-au împlinit 14 ani de la moarte, „soroc rotund, adică de două ori câte șapte” și 100 de ani de la naștere. „Este un moment în care încă o data și încă o data trebuie să celebrăm viața. Iar maica Benedicta și-a onorat cu prisosință numele primit la naștere, unul cu o rezonanță adâncă: Zoe. Iar tot parcursul maicii Benedicta nu a fost altceva decât o acumulare și o revărsare de viață. A fost o viață plină, și una dăruită cu prisosință. Știa că ce ai agonisit, dacă nu semeni să rodească, piere”. „Viața Maicii Benedicta a fost o viață între Zoi – Zoe (Ζωή gr. înseamnă viață) și Benedicta și este, pe mai departe, tot așa: o viață în care Zoe și Benedicta sunt împreună. Adică o viață, o existență o ființare binecuvântate”, conchide PS Damaschin Dorneanul.
Cuvintele sunt întotdeauna puține, cuvintele sunt întotdeauna sărace atunci când trebuie să vorbim despre oameni al căror parcurs lumesc, deși o împlinire aproape totală, a fost reconsiderat spre sfârșitul vieții. Fericiți cei care au reușit să înțeleagă care este / a fost adevăratul lor destin și l-au îmbrățișat cu toată iubirea de care știau că sunt în stare. Să slujești o întreagă viață Cuvântul, cel lumesc, pe care îl poți atinge, dar, tot prin el, să simți și revărsarea grației divine, cum evanghelistul Ioan ne spune: …„ și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul (Ev. Ioan, 1,1) cere înțelepciune și foarte multă evlavie.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga –Maica Benedicta nume înconjurate de lumină.
Dana OPRIȚĂ / UZPR Canada