Politica actuală trecută prin ,,sita” volumului ,,Psihologia mulţimii” de G. Le Bon. Repere româneşti

 
O temă încă la zi , incitând la reflecţie , mai ales , în vremuri neclare politic ori de opţiuni electorale : individul obişnuit şi civilizaţia elitistă în epoca mulţimii.
Tema, având ecouri şi în prezent , a fost analizată magistral de francezul Gustave Le Bon într-un volum de carte , prin care a adus în atenţie publică „Psihologia mulţimii“ . Publicat la Paris în anul 1895, apariţia editorială a fost urmată de ecouri polemice profunde în rândul intelectalitãţii europene şi, apoi, americane. Evaluarea lucrării , notorietatea acesteia au fost potenţate de aprecierile deosebite punctate , independent , de Sigmund Freud şi Carl Gustav Jung , cel care afirma faptul că ideile sale despre individul obişnuit coincideau cu formulările în domeniu exprimate de Gustave Le Bon. Joseph Schumpeter, un economist de notorietatea mondială, i-a atribuit gânditorului francez, la rândul său, „meritul de a fi deschis ochii asupra realitãţii pe care toţi o cunoaştem, dar pe care nimeni nu dorea s-o recunoască“.
Cartea lui Gustave Le Bon a fost, de asemenea, analizatã cu atenţie şi interpretatã în mod personal, aş spune din motive practice, de mulţi conducători politici din secolul trecut. Benito Mussolini, creatorul fascismului ca mişcare socio-politică a maselor, l-a considerat pe autorul „Psihologiei mulţimii“, încã din 1926, drept „unul din cei mai mari maeştri“ ai săi, iar creaţia francezului drept „o operã capitalã“ la care a recurs, potrivit propriilor afirmaţii, „de cel puţin zece ori“ în luarea deciziilor. Şi Adolf Hitler a cunoscut bine cartea lui Gustav Le Bon, urmându-i sfaturile sub oblăduirea lui Goebbels, „diavolul şchiop“ al mişcării naţional-socialiste germane. În ceea ce îl priveşte pe Lenin, deşi în luările sale de poziţii ori în volume experţii nu au întâlnit referiri la numele gânditorului francez, Alexei Korolev, un secretar al I. V. Stalin fugit în Occident, a dezvăluit în cartea sa de „Memorii“ faptul cã dictatorul sovietic ar fi lecturat „cu pasiune“ lucrarea lui Le Bon. O dovadă în plus cã „Psihologia mulţimii“ nu este o creaţie intelectualã superficială şi limitatã în timp, ci o carte care a exercitat o mare influenţă asupra celor ce s-au aplecat spre studiul ştiinţelor socio-umane, stârnind , însă, şi interesul politicienilor de aplica în direcţii umane ori detestabile teorii manipulatorii..
Astãzi, la distanţã în timp de aproape 125 de ani, cartea continuã sã fie consideratã una dintre cele mai importante contribuţii la studierea comportamentului colectiv, aflându-se inclusã în cvasitotalitatea lecturilor ori dezbaterile universitare sau la nivelul evaluãrilor ştiinţifice politice, dar şi, voit ori dirijat, în practica luãrii deciziilor politice. Mai puţin, conştient sau inconştient, în România pot fi detectate şi în prezent exemplificări concrete la ideile lui Le Bon. Rândurile ce urmeazã se doresc o invitaţie la o evaluare a situaţiei actuale din României şi prin prisma „sitei“ oferite de „Psihologia mulţimii“ donate lumii de Gustav Le Bon.
Dar ce susţine Gustave Le Bond în paginile acestei lucrări de referinţă în practica socio-politicã, încã de mare actualitate? Francezul vorbea la finele secolului trecut de apariţia unei noi perioade în istoria omenirii pe care o numea epoca mulţimilor, una menitã sã distrugă civilizaţia elitistă. Uriaşele schimbări ar decurge, în opinia sa, atât din crizele religioase, politice ori sociale tradiţionale, specifice diverselor zone ale lumii, dar şi din noile condiţii de viaţă şi de gândire în continuã schimbare, determinate de descoperirile ştiinţei, tehnicii, apariţiei unor tehnologii revoluţionare. Epoca actualã, IT, se înscrie – nu-i aşa? – într-un asemenea ciclu. În perioada de trecere de la vechi la nou – spune francezul – oamenii trăiesc „o epocă de confuzie“ urmare a faptului că „ideile din trecut, deşi mai puţin clare, rămân încã foarte puternice“ în timp ce acelea care le vor înlocui „sunt în curs de for-mare“. Ca urmare, epoca modernă ar reprezenta pentru o mai lungă perioadã de timp „o perioadã de tranziţie şi de anarhie“. Dar ce decurge din anarhie, Gustave Le Bon nu ne spune ori nu era în stare sã-şş imagineze. Aşadar, unica certitudine este cã fiecare civilizaţie viitoare timpului în care fusese scrisă cartea „se va confrunta cu noua putere, cea mai recent suverană a epocii moderne, puterea mulţimii“. În asemenea circumstanţe, Gustav Le Bon nu îşi ascunde îngrijorarea pentru că mulţimea îi apare impulsivă, impresionabilă, simplă şi simplistă, dominată de subconştientul colectiv şi nu de raţiune. „Pentru simplul fapt cã aparţine unei mulţimi, omul coboarã câteva trepte pe scara civilizaţei“, scria francezul, continuând cu aprecierea cã omul „izolat este, poate, un individ cult, dar în mulţime apare drept un instinctiv şi un barbar“.
Dacã Gustave Le Bon s-ar fi limitat doar la aceste afirmaţii, mulţi l-ar putea considera drept un autor sociolog, filozof duşman al maselor, antidemocrat şi antimodern. Dar el reuşeşte să observe şi marile calitãţi ale mulţimii. Recunoaşte cã acestea, când sunt „manipulate, se dovedesc elevate din punct de vedere moral şi, chiar, eroice“. În context, el precizeazã faptul cã masele pot fi „antrenate“, chiar lipsite de hrană şi de arme, pentru a-şi apăra patria ori opiniile religioase, exemplificând prin Revoluţia francezã de la 1789 – 1993 şi prin cruciade. Românii pot fixa aceastã opine la anii 1917 – 1918 şi chiar la evenimentele din decembrie 1989. Un eroism aproape inconştient, dar tocmai cu un asemenea eroism se poate scrie istorie.
Evaluând aceste exemple în „cheia“ Le Bon, se poate aprecia că în condiţiile în care ar fi înregistrate doar acţiunile logice ale unui popor, în analele omenirii ar rămâne multe pagini goale. „Dacã mulţimile ar fi acţionat doar sub impulsul gândirii, ţinând seama de interesele lor imediate, probabil că nici o civilizaţie nu s-ar fi dezvoltat pe suprafaţa acestei planete, iar omenirea n-ar avea istorie“, puncteazã gânditorul francez. 
Le Bon nu se limiteazã, însă, din fericire, doar la aceastã idee. El se arată conştient şi de faptul cã iraţionalitatea poate antrena în afară de mulţime şi indivizi mai culţi şi rafinaţi. Şi acest fapt, cu predilecţie în domeniul politic, deoarece politica este corelatã cu sentimentele. Ori în privinţa sentimentelor, fie religioase, politice, morale, de afecţiune ori antipatii, oamenii geniali îi depãşesc foarte rar pe cei obişnuiţi. Exemplificând, Le Bon scrie negru pe alb cã „între un matematician celebru şi cizmarul sãu poate fi o prãpastie din punct de vedere intelectual, dar din cel al caracterului diferenţa este deseori inexistentă“. Ca urmare, interpretînd vorbele lui Le Bon, dacã sufragiul s-ar limita la un grup de câteva zeci de persoane calificate nu s-ar obţine rezultate bune fiindcă, spune francezul „votul acestor câtorva zeci de indivizi, fie ei şi academicieni, nu este mai bun decât cel emanat de câteva zeci de indivizi obscuri din societate“. „Faptul cã ştie matematicã, filozofie sau este architect ori medic, veterinar sau avocat nu-i conferã individului perspicacitate în problemele sentimentale“. În context, se poate susţine oi faptul cã şi adunãrile parlamentare pot reacţiona ca o micã mulţime şi, deci, pot fi iritabile, influenţabile. Mã gândesc oi la câteva exemple. În timpul Revoluţiei franceze discursurile lui Robespierre „străluceau“ prin inco-erenţã şi totuşi au influenţat mulţi parlamentari spre fapte, unele chiar abominabile. Mussolini şi Hitler au reuşit sã obþinã – nu-i aşa? – încrederea acelor adunãri parlamentare pe care erau gata, anterior, sã le desfiinţeze. La noi, în timpul Revoluţiei din 1989, reprezentanţii Frontului Salvãrii Naţionale , cei din primul Parlament ales democratic dupã al Doilea Rãzboi Mondial în România , dar , Chiar , şi politicienii ultimului deceniu , s-au arătat , par şi acum , dominaţi în luãrile lor de poziţii de dogme, ţinând cont, mai rar ori chiar deloc, de fapte. Cu toate excesele sale, sistemul parlamentar a continuat şi continuã sã reprezinte, dupã cum remarca cu peste un secol şi două decenii în urmã franceul Le Bon, „instrumental cel mai bun“ pe care l-au avut la îndemână până acum popoarele „pentru a se conduce şi, mai ales, pentru a scãpa pe cât posibil de jugul tiraniei“.
Din gândirea autorului, cu aplicabilitate evidentã chiar dupã timpul în care a fost emanatã „Psihologia mulţimii“, mai reiese, dupã o atentă, urmatã de o aplicată lectură, faptul cã modificarea instituţiilor şi a constituţiilor nu foloseşte la nimic dacã nu se schimbã mentalitatea popoarelor, acestea din urmã fiind guvernate de tradiţii şi de propriile lor caracteristici care se pot transforma foarte lent ca urmare, doar, a experienţei acumulate. Le Bon atrage atenţia, stârnind polemici mai ales dupã ascensiunile dictatorilor Stalin, Mussolini, Hitler, Ceauşescu, asupra faptului că „experienţele avute de o generaţie nu sunt de folos generaţiei următoare“. Aşadar, se poate interpreta că nu ar folosi la nimic nici lectura, nici instruirea, ci doar experienţele trăite direct. Şi în Romania actuală susţinerea unei asemenea teze pare a avea valabilitate Interesantă în analiza făcutã operei sale este şi viaţa celui ce a emis aceastã viziune polemică, dar atât de realistã asupra lumii. Gustav Le Bon a fost un nonconformist, bizar, eclectic, având un mod de trai şi o experienţă a cunoaşterii deosebită multora din cugetătorii vremei. În lunga sa viaţă s-a ocupat în afară de psihologie, istorie, sociologie, şi de anatomie, fiziologie, antropologie oi chiar de fizica atomicã. După descrierea făcută de prinţesa Martha Bibescu, tânara şi seducătoarea româncă din saloanele parisiene în primele decenii ale secolului trecut, cea care l-a cunoscut pe Le Bon spre sfârşitul vieţii acestuia, francezul „avea aerul unui vrăjitor, cu barba neagră, vopsitã, cu un glas autoritar“, iar locuinţa acestuia din Paris arăta ca „un sanctuar prăfuit şi semiîntunecat, supraaglomerat de mobile exotice aduse din călătoriile sale în Africa şi Orient, între care candelabre din moschei, arme încrustate cu pietre semipreţioase, blănuri de tigru, covoare orientale“. În fiecare miercuri, aflăm tot de la principesa Bibescu, Le Bon „îi reunea la cină” în acest cadru exotic pe prietenii sãi între care prim-miniştri cum a fost Aristide Briand, oameni de ştiinţã că Henri Poincare, filozofi precum Henri Bergson.. Mai aflăm cã în timpul cinei Le Bon le impunea liniştea folosindu-se de un clopoţel de argint Şi tot el stabilea subiectul conversaţiei. Cu toate acestea, punctează prinţesa Bibescu, „pasiunea lui pentru problemele oamenilor făceau aceste reuniuni foarte interesante şi mai mult decât tolerabilă atitudinea sa despotică“.
Gustave Le Bond s-a născut în 1841, la Norgent-Le-Rotrou, în central Franţei, şi a murit la Paris în 1931. La funeraliile sale a participat foarte puţină lume, dar printre persoanele venite s-a flat şi Marie Bonaparte, fostã elevã a lui Sigmund Freud.
 
 
Cornel Cepariu / UZPR 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.