„Esența războiului constă în distrugere, nu neapărat de vieți omenești, ci de produsele muncii omului. Războiul este o modalitate de a zdrobi în bucăți, de a arunca în stratosferă sau de a scufunda în adâncurile oceanelor acele produse care ar putea fi, altminteri, folosite pentru a dărui maselor prea mult confort și, în ultimă instanță, prea multă inteligență. Chiar atunci când armele destinate războiului nu sunt distruse, simpla lor producere rămâne o modalitate convenabilă de a cheltui forța de muncă fără a fabrica nimic ce s-ar putea consuma.
De fapt, nevoile populației sunt întotdeauna subestimate, având ca rezultat lipsa cronică a cel puțin jumătate din cele necesare vieții, dar acest lucru este socotit un avantaj. Este perfect deliberată politica de a menține chiar și categoriile favorizate la limita greutăților, deoarece o stare generală de lipsuri face să sporească importanța micilor privilegii, amplificând astfel deosebirile dintre o categorie și alta,……….
Atmosfera socială este aceea a unui oraș asediat, în care faptul de a avea sau de a nu avea o halcă de carne (….)face diferența între bogăție și sărăcie. Și, totodată, conștiința de a fi în stare de război și, deci, în pericol, face ca încredințarea întregii puteri unei mici caste să pară condiția firească și inevitabilă a supraviețuirii”.
Rândurile de mai sus fac parte din romanul lui George Orwell, O mie nouă sute șaptezeci și patru, roman care oferă o descriere caricaturală și grotescă a ideologiei totalitare., cu toate tarele ei distructive.
Românii au crezut că totalitarismul a rămas în urmă, că a fost o perioadă neagră din istoria țării lor și s-au deschis către democrația salvatoare, fără rezerve, fără suspiciuni, cu speranță, cu naivitate , am putea spune. Și așa, poate, că trebuia să fie. Numai că democrația din agora grecească a apus de mult. Există două direcții ale teoretizării democrației : democrația directă și democrația reprezentativă.
Tradiția democrației directe pornește de la moștenirea ateniană a guvernării populare în interiorul unui oraș-stat restrâns și de la tradiția republicană renascentistă. Ea a fost promovată de Rousseau în secolul al XVIII-lea, care susținea guvernarea populară imediată, adică cetățenii trebuie să stabilească legile și să alcătuiască politicile publice fără medierea reprezentanților politici. Democrația directă se axează în principal pe asigurarea drepturilor democratice pentru comunitate ca întreg.
Tradiția alternativă, a reprezentării, provine din ideea liberală a individului , care are dreptul, dar nu obligația, de a participa în politică. Combinând democrația cu tradițiile liberalismului, reiese că scopurile democrației sunt cel mai bine servite prin protejarea autonomiei individului. Liberalismul caută să justifice și, totodată, să limiteze puterea suverană a statului. Acest fapt se poate realiza prin reprezentarea politică a indivizilor considerați a fi suficient de maturi pentru a li se acorda egalitate politică. Rolul statului este de a proteja dreptul individului la autoîmplinire și dezvoltare.
În secolele al XVII-lea , al XVIII-lea, al XIX-lea teoria democratică a cunoscut diverse tendințe și expresii. După 1945, democrația s-a combinat cu succes cu liberalismul. Democrația liberală nu mai era o variantă a democrației, ci era prezentată ca unica versiune existentă.
Din perspectivă istorică, democrația s-a răspândit treptat pe glob, începând cu secolul al XIX-lea. Acest proces nu a fost liniar, iar cauzele democratizării au variat în timp și spațiu. O modalitate de explicare a extinderii democratizării în decursul timpului constă în gruparea experiențelor în „valuri” distincte. Teoria valurilor a lui Huntington este o modalitate prin care putem explica democratizarea (Huntington, 1991).
Pentru Huntington, primul val de lungă durată a debutat la începutul sec. al XIX-lea , numărul guvernelor democratice crescând treptat până în jurul anului 1930. Democrația liberală s-a aflat într-un proces de extindere în tot acest interval, deși ea a fost contestată prin noțiunea alternativă a democrației socialiste, care lega conceptul de conducere populară de o organizare socialistă a societății și economiei. Însă, provocarea cea mai mare la adresa democrației liberale a fost reprezentată de fascism. Afirmarea mișcărilor fasciste în Europa și preluarea puterii de către fasciști, în Italia, și de către naziști , în Germania, au pus capăt primului val. A urmat un val contrar, care a durat din 1926 până în 1942. În această perioadă, sistemele politice democratice s-au prăbușit în Italia, Germania, Spania, Argentina și în unele democrații din Europa de Est. Fascismul a alcătuit nucleul ideologic al dictaturilor care s-au răspândit în Europa între anii 1920-1930. Chiar dacă au fost învinse în cele din urmă în Italia și Germania, dictaturile apărute în Portugalia și Spania în anii 1930 au supraviețuit până în anii 1970.
Al doilea val identificat de Huntington a început în 1945, odată cu înfrângerea puterilor Axei. Aliații americani, britanici și francezi au fost principalii arhitecți ai democratizării din teritoriile ocupate ale Germaniei, Japoniei și Austriei. De asemenea, democrația s-a declanșat în acea perioadă în unele părți ale Americii Latine.
Huntington identifică un al treilea val începând cu democratizarea din Portugalia în 1974, urmată la scurt timp de Grecia și Spania. În anii 1980, un număr de țări latino-americane au început să se democratizeze. Democratizarea a debutat în 1989 în Europa Centrală și de Est, în fosta Uniune Sovietică și în unele părți din Africa. Mișcări democratice au apărut în aceeași perioadă și în Asia, iar în Taiwan și Coreea de Sud s-au declanșat tranziții de la conducerea autoritară.
Huntington explică valurile de democrație prin exustența unor cauze comune determinate de factori globali.
Primul val este asociat cu extinderea capitalismului și crearea piețelor globale, al doilea val a fost o consecință a înfrângerii fascismului, a autorității globale a Aliaților după al doilea război mondial, a influenței Occidentului în decolonizare și a Războiului Rece, ceea ce sugera triumful ideologic al democrației liberale în interiorul lumii „libere” capitaliste.
Al treilea val, susține Huntington , este produs de cinci factori cheie:
– adâncirea problemelor de legitimitate ale sistemelor autoritare. Această situație a fost agravată de faptul că regimurile nedemocratice tind să depindă excesiv de legitimarea prin performanță. Un număr de regimuri nedemocratice a fost subminat, fie de performanțele economice slabe, ca urmare a creșterii prețului petrolului, în anii 1970, fie de înfrângerea militară ;
– creșterea așteptărilor în urma boomului economic din anii 1960, care a dat naștere la cereri pentru creșterea nivelului de trai și de educație, mai ales din partea claselor de mijloc;
– liberalizarea Bisericii Catolice;
– schimbarea politicilor organizațiilor internaționale, cum ar fi Uniunea Europeană, și sprijinirea agendei democratizării și a drepturilor omului;
– rezultatul creșterii globale a rețelelor de comunicație.
La începutul anilor `90, globalizarea a fost întâmpinată cu euforie. Discursul dublu a avut cale liberă. Strategia de dezvoltare a Consensului de la Washington cuprindea: minimalizarea rolului guvernului, intensificarea privatizării, liberalizarea comerțului și a pieței de capital, eliminarea reglementărilor: privatizați totul, guvernul nu trebuie să se implice, să se consolideze drepturile asociate cu proprietatea, să se combată corupția, rolul statului-națiune să fie redus la minimum. O altă gândire, un alt comportament: modelul liberal anglo-american. Regulile acestui joc au fost impuse de țările industrializate avansate -mai precis de grupuri de interese din țările respective.
S-a afirmat că globalizarea va aduce bunăstare pentru toată lumea și, mai ales, democrație.
Unde ne aflăm astăzi, după 30 de ani? Democratizarea promisă se vede amenințată. Nu vom analiza consecințele economice ale procesului de globalizare, care sunt evidente, de altfel.
Statele mai puțin dezvoltate s-au aflat în fața unor provocări amenințătoare, de toate felurile: economice ,politice, sociale ,culturale. Dincolo de integrarea economică însă, globalizarea semnifică și apartenența la o comunitate umană globală, cu nevoi specifice.
În practică, Consensul de la Washington a uitat de etică și echitate. Între retorică și realitate este un decalaj. Speranța democrației și a prosperității economice s-a dovedit o iluzie pentru țările în curs de dezvoltare. Nu intrăm în detaliile economice și de dezvoltare ale globalizării și nici în analizarea modalităților în care guvernele locale au înțeles să o adopte, dar putem constata astăzi, cu ușurință, că rolul guvernelor naționale trebuie să rămână covârșitor în oferirea cadrului legal, a infrastructurii, a educației, a securității sociale, a consecințelor asupra mediului dintr-o țară. Iar capitalul uman al unei țări și gestionarea lui eficientă trebuie să rămână resursa principală a unei nații.
Ce vedem astăzi? Poate că unul din răspunsuri ne este dat de britanicul Colin Crouch, care a lansat conceptul de post democrație. Paradigma post democrației se regăsește în următoarele caracteristici:
– alegeri trucate,
– încredere pierdută,
– reguli care dispar,
– participare pusă sub semnul întrebării,
– egalitatea cetățenească spulberată,
– decizia aparține grupurilor restrânse,
– manipulare,
– mass-media integrate în amplul proces de manipulare,
– lipsa oricăror valori morale,
– politica este un spectacol orchestrat din culise,
– legitimitatea politică își pierde sensul,
– controlul ia locul guvernării,
– accesul nepregătiților la decizii,
– constituțiile nu sunt respectate,
– lipsă de proiecte,
– corupție crescută,
– tehnocrații nu pot soluționa probleme pentru că, de fapt, sunt fie foști politicieni, fie sunt
aserviți grupurilor de interese politice.
Spre ce ne îndreptăm? Spre un totalitarism de tip nou? Pentru că totalitarismul este despre putere și bogăție. Ce ținte avem ?
Noua etapă a globalizării cu două fețe este capitalismul digital? Democratizarea înseamnă, în primul rând, construirea unui stat democratic. Dar aceasta este, mai întâi, o problemă de moralitate politică și socială.
Jurnalist, prof.dr. Rosemarie Haineș