Sunt fiul tău de 83 de ani. În toți acești ani, mulți ani, am crescut împreună cu tine. Eu am îmbătrânit. Tu, nu.
Draga mea Țară,
Eu mă identific cu tine. Te consider căminul meu. Leagănul amintirilor și vieții mele. La sânul tău am simțit fiorul iubirii materne și am deprins datoria de a fi scut avuției tale în oameni, în bogăție, frumuseți și unitate de spirit. Te-am iubit, te iubesc și te voi iubi așa cum ai fost, așa cum ești și cum o să fii în veci. Las ca datorie urmașilor mei să ducă mai departe acest gând, să-şi sporească iubirea și datoria față de tine.
Ca orice mamă, cu siguranță, vrei să afli cum o mai duc eu și semenii mei, azi, în căminul tău.
Află, dragă mamă, că acum suntem liberi să gândim, să spunem orice, despre orice și despre oricine. Și dacă avem norocul să nu fim ascultați – interpretați sau denunțați, rămânem mai departe liberi să denunțăm noi ca să ne consolidăm libertatea. Dincolo de această întâmplare temporară, cred, lucrurile dau semne de așezare. Circulăm peste tot în lume – cunoaștem oameni și lucruri noi. Pe unele le luăm acasă, pe altele le lăsăm „să fie la ei acolo” – din păcate pe cele bune.
Ar mai fi ceva cu iubirea de tine. Covârșitor este numărul celor care te prețuiesc și iubesc cu adevărat. Dar sunt și unii care te înjură și te pângăresc pe la porți străine și-apoi îți cântă imnul la beție.
Ai ajuns victimă a luptelor politice – îndeletnicirea de bază a conducătorilor ce se cred singurii îndreptățiți să te țină în chingi, să te sărăcească, îmbogățindu-se ei, să te umilească, înălțându-și statui lor. Sigur, sunt lucruri care se schimbă: dar atât de puține în bine și atât de multe în rău. Și totuși, când ne apucă aleanul de tine, Țară, simțim nevoia să fredonăm „CE BINE CĂ EȘTI!” La prea mulți, mamă, este prea multă sărăcie! Ne-am adunat laolaltă acum 100 de ani ca să ne risipim acum în patru vânturi. Măcar să nu uităm de unde am plecat, ca să știm unde să ne întoarcem ori de câte ori ne rătăcim.
Și s-a mai schimbat ceva: acum, se pare, nu ne mai vindem țara! Ne-o furăm singuri. Ce durere, ce rușine, ce dramă! Ce s-o alege de noi, țară, că de tine s-a ales praful. Au mai rămas oameni care, iubindu-te, cred încă în datul tău: să rămâi frumoasă, bogată, teafără în spirit și creștină și cu destinul croit acum 100 de ani. Îl iau ca martor pe Eminescu și zic:
1
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, armă de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc.
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ion Pavel