Eminescu în viziunea lui Tudor Nedelcea

Lucrarea asupra căreia vom stărui succint în continuare (Tudor Nedelcea, Eminescu. Prefață de acad. Mihai Cimpoi, Cuvânt Înainte de Theodor Codreanu, Postfață de prof. dr. Victor Crăciun. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Tracus Arte, București, 2020, 1013 p.) este, așa cum o recomandă și titlul, una de eminescologie. Ea este semnată de Tudor Nedelcea, recunoscut cărturar craiovean, critic şi istoric literar, prozator, jurnalist, editor, ˮun cercetător complex“, cum îl numește unul dintre cei care-l cunosc foarte bine, un “scotocitor de arhive și de bibliografii specializate, lăsând imaginea unui erudit multi și interdisciplinar, abordând domenii dintre cele mai variate: istorie și critică literară, istoriografie, eminescologie, istoria religiilor și a Bisericii Ortodoxe Române, brâncușiologie, varii alte aspecte culturale de interes local sau naționalˮ (criticul și istoricul literar Th. Codreanu).

Cartea adună între coperțile sale un material imens, scris de autor de-a lungul câtorva decenii de travaliu intelectual depus în jurul Poetului Național, practic din momentul în care, cum spune parafrazându-l pe C. Noica, s-a îmbolnăvit de “eminescianităˮ, încercând să se tămăduiască de o altă boală, sufletească, la care îl condamnaseră avatarurile vieții.

Apropiindu-și-l și începând să scrie despre Eminescu, cu timiditate și umilință și înaintând pas cu pas în ˮnemărginirile“ gândirii eminesciene, lui Tudor Nedelcea i-a fost cu neputință să se mai oprească. A abordat în acest fel teme de o varietate impresionantă, de la cele mai mărunte până la unele ce au format, la timpul lor, obiectul unor lucrări de sine stătătoare vizând interesul Poetului pentru socialism, economie, filosofie, sociologie, teologie și cugetarea sacră, istorie, românii de pretutindeni, lumea evreiască, Revoluția lui Tudor și cea pașoptistă, raporturile României cu Rusia și războiul nostru pentru neatârnare, pesimismul eminescian, maladia lui Eminescu, ideea europeană în concepția Poetului, actualitatea lui neafectată de timp, limba și cultura în concepția sa etc. etc.

N-au scăpat din vederea lui Tudor Nedelcea nici subiectele desprinse din realitățile imediate ale publicisticii de la noi având legătură cu problematica eminesciană, precum tipărirea și facsimilarea manuscriselor eminesciene, Poetul în raport cu corectitudinea politică de azi, Poetul în opinia unor străini (cu prezentarea, între alte exemple, a felului distorsionat în care este văzut poetul în Ucraina), Poetul și Catedrala Mântuirii Neamului, congresele și manifestările de eminescologie, portrete de eminescologi (Mihai Cimpoi, Dimitrie Vatamaniuc, Eugen Simion, Th. Codreanu, Nicolae Georgescu, Lucia Olaru Nenati, Victor Crăciun, Constantin Cubleșan, Vasile Tărâțeanu, Octav Minar, Rosa del Conte), prezența lui Eminescu în regiuni aparte ale țării (Oltenia – iar aici la Florești și în Gorj, apoi în Teleorman, Dumbrăveni), contingențele Poetului cu alți scriitori precum Shakespeare, Leconte de Lisle sau Carmen Sylva), posteritatea și însemnele nemuririi eminesciene, slujitorii lui Eminescu, ecourile operei sale în culturi străine (polonă, chineză) etc.

Toate aspectele aflate în atenția cărturarului cucerit și devotat necondiționat cauzei Poetului Național revelează tot atâtea fațete ale geniului său inconfundabil. Însă dacă e ceva care unifică consubstanțial toate dimensiunile personalității Poetului, acest ceva se află neîndoios în ceea Tudor Nedelcea orânduiește sub sintagma Eminescu – istoricul. În această privință, exegetul ne convinge că indiferent de tema ce l-a preocupat pe Poet într-un moment sau altul, indiferent dacă el a vorbit despre socialism, religie, revoluții, români în general sau alte subiecte, la baza tuturor demersurilor lui s-a aflat, explicit ori implicit, recursul la istoria națională, la trecutul poporului român, considerat ca izvor fundamental al întregii zestre materiale și spirituale a românilor.

Pe un parcurs de mare suprafață, lucrarea îl evidențiază pe Poetul-istoric în deplinătatea anvergurii lui axiologice. Mai întâi, prin temele abordate (principiul românismului, etnogeneza limbii și a poporului român, naționalism și cosmopolitism, teoria imigrației, regândirea perspectivelor asupra istoriei naționale, războiul nostru pentru neatârnare, românii din provinciile aflate sub suveranități străine), apoi prin modernitatea și actualitatea interpretării, prin concepția lui despre modul cum s-ar fi cuvenit scrisă istoria (întemeindu-se înainte de toate pe izvoare, pe o solidă cronologie și pe o întinsă bibliografie), continuând cu soliditatea metodologică a concepției sale, cu învățămintele identificate în istorie și încheind cu sublinierea categorică a funcției patriotice a istoriei în general și a celei naționale în particular.

Citindu-l cu atenție pe Poet, exegetul nu greșește subliniind că, deși n-a scris niciodată cu gândul de a-și construi operă de istoric profesionist, Eminescu ne-a lăsat un veritabil tezaur istoriografic, care impresionează prin prospețime și adecvare la spiritul veacului, cum și prin forță de previziune a viitorului. Este un truism sub acest aspect că, întocmai ca și Caragiale, Eminescu este mai actual ca oricând, însă de o actualitate mai întinsă decât cea a marelui dramaturg, de vreme ce covârșitoarea majoritate a temelor vizând ființa românească semnalate de Poet sunt astăzi, pe o altă spirală a timpului, la fel de valabile ca și în vremea sa.

Circumscrise concepției eminesciene asupra istoriei, sunt și temele așa-numitei  xenofobii și așa-numitului său antisemitism, subiecte pe care Tudor Nedelcea nu le-a ocolit, dimpotrivă, le-a abordat cu convingerea că este dator să participe la facilitarea înțelegerii lor corecte. Pe acest teren, cartea aduce în atenție texte care nuanțează indiscutabil interpretarea gândirii eminesciene. Plasând discuția într-un plan teoretic larg, geografic și național, eminescologul craiovean crede, ca și mulți intelectuali evrei, de altfel, că Eminescu a dat expresie mai degrabă unui real semitism decât unui antisemitism veritabil și, vorba lui Gr. Vieru, real semitismul eminescian “trebuie judecat în funcție de circumstanțele în care a fost scrisˮ, ˮîntr-o lume care-și căuta unitatea și identitatea, o lume românească sfâșiată de imperii și doritoare să trăiască în același stat“. Poetul se plasa aici pe o poziție strâns legată de viziunea lui economică și pe aceea despre rolul “claselor superpuse, care puteau să fie nu doar evreiești, ci și de altă seminție, inclusiv pământene. Pentru el era imperios necesar ca noii veniți în lumea românească să i se integreze acesteia, contribuind la progresul comun, nu să se complacă exclusiv în postura de profitori, cum era cazul celor ˮsuperpuși“, care erau cu atât mai greu de asimilat cu cât veneau de aiurea și căutau cu obstinație nu să se împământenească deplin, ci să rămână alături de autohtoni. Or, Eminescu urma principiul conform căruia oamenii trebuiau apreciați, dincolo de etnie sau religia profesată, după criteriul muncii utile, iar statul avea datoria să protejeze cu precădere “clasele pozitiveˮ ale societății. Cum însă la noi statul era slab, noii veniți, indiferent de naționalitate ori religie, ajungeau de regulă în postura de a umple integral golurile economice, periclitând existența economică și națională a țării, căci era o regulă ca acești imigranți să se îngrămădească ˮîn toate țările unde semicivilizația e unită cu pseudo-liberalismul“. 

Întreaga demonstrație a viziunii Poetului în chestiunea evreiască și nu numai se desfășoară, repetăm, la lumina unei cunoașteri fără egal a istoriei naționale și europene, pe care cartea lui Tudor Nedelcea o dezvăluie metodic apelând la cvasitotalitatea producțiilor publicisticii eminesciene. Practic, exegetul îl (re)citește pe Poet alături de cititor, lăsându-l să se convingă singur de veracitatea și corectitudinea, fie și politică, inclusiv în cheia preceptelor contemporane, a gândirii ˮromânului absolut“ al culturii naționale. Este acesta felul original prin care Poetul ne este restituit, dacă nu integralitatea sa, cel puțin în integritatea sa, cum remarcă în prefață acad. Mihai Cimpoi, care-l plasează pe Tudor Nedelcea “pe urmele stimulatoare ale lui Iorga și Călinescuˮ, sub aspectul credinței că, în cazul lui Eminescu, ˮtotul ține de o personalitate indestructibilă, caracterizată printr-o cuprindere intelectuală universalist-enciclopedică“ și că sub această cupolă unificatoare “gânditorul-artist este completat de gânditorul politic, gânditorul sacru, gânditorul istoriei și economieiˮ.

Din această perspectivă, cine va avea curiozitatea să cunoască un Eminescu desprins  din surse dincolo de orice îndoială, genuin, complex și detabuizat, va găsi în cartea lui Tudor Nedelcea un admirabil instrument de lucru, bazat pe cele precedente provenind de la același autor și adăugat acestora, probând aserțiunea aceluiași Mihai Cimpoi, în conformitate cu care Tudor Nedelcea ˮeste unul dintre cei mai importanți istorici literari și oameni de cultură ai momentului de față“, căruia îi “datorăm câteva acțiuni importante de valorificare a operei și personalității eminesciene prin editarea și comentarea unor texte și aspecte mai puțin cunoscuteˮ (extras din recomandarea criticului și istoricului literar de la Chișinău de primire a lui Tudor Nedelcea în Uniunea Scriitorilor din Moldova).

 

Tudor  Rățoi







Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.