◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

NIETZSCHE ÎNTRE RĂSĂRITUL ZEILOR ŞI AMURGUL LOR

Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În lucrarea „Werke” filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reânodând firul din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.

Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag, Pfullingen, 1961, Zweiter Band, p. 348), pentru gândirea nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea „teologiei negative” în “teologia pozitivă“, ce ne aduce în plin plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli noi.

Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche.Einfuhrung in des Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing, 1936) preciza că trăsătura fundamentală a gândirii lui Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii pentru contradicţii şi antiteze,autorul „Naşterii tragediei” va căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta „răsăritul zeilor” noi.

Stefan Zweig vedea în fostul profesor de filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietzsche, Bucureşti, Editura Cugetarea, f.a., p. 182), pe motivul că acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei, dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului „Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia gândirii acestuia a fost sinuoasă, bogată în neaşteptate fiorduri, cu drumul segmentat de mai multe etape.

Trăsătura etapelor lui Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia cugetării lui în trei perioade:

1. perioada încrederii în cultură şi genii (până la 1876)
2. perioada încrederii pozitiviste în ştiinţă (până la 1881)
3. perioada elaborării unei „noi” filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la sfârşitul lui 1888)

Dincolo de latitudinea capricioasă a paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în jurul unor noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în opera sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii” şi „idoli”.

Trecând de la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul zeilor”,după încântarea produsă de priveliştea idolilor dărâmaţi, Nietzsche înserează capitolul „Ce le datorez anticilor”, în care apelează la un zeu, străpvechiul Dionysos, chemându-l să protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o „doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată. (Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII, Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f.a., p. 198). El susţine în „Anticrist” că civilizaţia a decăzut pentru că s-a lăsat subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu: „Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.”

Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz ciudat, un interes divin, o privire dumnezeiască” (F. Nietzsche, Werke, p. 257). Această „metafizică de artist” are în centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor „falşi”: „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral, pentru care creaţia sau distrugerea , binele sau răul,sunt manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însuşi”. (Ibidem, Band I, p.36). Acest zeu evocat nu este altul decât Dionysos, zeul grec pa care în faza finală a lucrării „Ecce homo” Nietzsche îl va opune divinităţii creştine, căruia îi va închina stihuri: „Ditirambi către Dionysos”, şi cu al cărui nume filosoful însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând chiar aura biografiei lui spirituale.

Aşa cum sugerează, fără modestie, în lucrarea sa „Ecce homo”, devorat de optica megalomană a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În „Amurgul idolilor”, scria despre sine: „Am dat umanităţii cea mai profundă carte pe care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul eternei reîntoarceri.” (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p.14) În timp ce îl demolează pe Socrate, acest despotic logician care destramă înţelepciunea instinctivă, uşe unică prin care filosofia greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei, pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă a raţiunii. Dialectica optimistă„ a lui Socrate distruge muzica tragediei.

Combătându-l pe Rousseau, Nietzsche consideră că, de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu, învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un tragic sacrificiu.

Al. Florin ŢENE / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *