Sarcina criticii literare din ziare: să descopere validitatea operei, nu adevărul ei

Printre criticii literari care au fost refractari la intruziuni-ce se pare că apar periodic-ale scientismului în critica literară a fost şi George Călinescu. La fel ca ” normele„ esteticii, metodele ce înclină spre exactitate şi precizie în critică îi par “ieşite din disperarea oamenilor fără sensibilitate artistică “. În acest context critica literară, plastică, cinefilă, trebuie să fie mai mult o artă decât o ştiinţă. Mai mult, se ştie că în critică ideile se vestejesc mai repede decât interpretările. Nu numai din principiu, dar şi dintr-o afinitate temperamentală, criticul trebuie să fie animat de spiritul de libertate, o libertate, totuşi dificilă, care nu se lasă măsurată de constrângeri exterioare, ci numai de obstacole pe care singură şi le ridică. Referitor la universul poeziei trebuie văzut ca pe un Cosmos autonom, ale cărui virtualităţi poetice trebuie să fie surprinse începând cu elementele fundamentale ( focul, apa ) şi terminând cu obiecte umile şi prozaice, precum alimentele şi maşinile. Opera trebuie raportată la antecedente ori la “circumstanţele “ ei. Acest raport este întotdeauna analogic. El implică certitudinea că a scrie nu înseamnă altceva decât să reproduci, să copiezi, să te inspiri din mediul înconjurător. Operaţiile de deformare formală sau de denegaţie psihologică, gama largă a fenomenelor compensatoare ce se pot ivi de-a lungul unui proces de creaţie ne duce la gândul că “opera îşi este sieşi model “, cum scria Roland Barthes în „Tehnica criticii şi a istoriei literare”. Unii critici consideră că există o prejudecată a conţinutului anterior al operei. Eu spun şi subliniez că nu există asemenea conţinut, nu există nici un plan material, nici un plan ideal. Opera autentică se împlineşte independent de material sau de intenţia de la care pleacă, ea nu trebuie să fie apreciată prin raportare, întotdeauna reductivă, la eventualele ei surse. Adâncimea realităţii nu se obţine prin simplu paralelism. Punctul de plecare al criticului şi istoricului literar îl constituie existenţa independentă a operei, existenţă paralelă, dar nu analogă existenţei reale:” … când o operă există, ea începe a-şi afirma un conţinut care nu este materialul din care a ieşit, ci viaţa fictivă pe care o începe. ”Hamlet”, „Crimă şi pedeapsă” sunt obiectul unor consideraţii de tot felul, pe care unii ar fi înclinaţi a le socoti exterioare problemei estetice şi fără îndoială că autorii înşişi nu s-au gândit vreodată că vor stârni atâtea comentarii.“( Barthes).Abordarea universului operei trebuie făcută în aşa fel prin care să-i probeze realitatea fără să-i piardă specificitatea, care să afirme, altfel spus, realitatea lui artistică. Nici problemă critică nu depinde de analogie ca atare, ci de calitatea acestei analogii. Nu este vorba de a confirma dacă baronul de Charlus este sau nu contele de Montesquiou, ci dacă apariţia lui în romanul proustian are sau nu, “adâncimea realităţii “, cum zice George Călinescu. O operă se construieşte de cele mai multe ori prin disanalogie, nu prin analogie cu presupusul ei “model“real. Dar Această disanalogie, după părerea mea, nu este ea însăşi, decât un termen al unei analogii mai esenţiale şi mai cuprinzătoare. Nu este nici o incompatibilitate între profunzimea realităţii şi întinderea operei, această întindere trebuie să aibă ori să pară că are profunzimea realităţii. Calitatea ei estetică se verifică prin această performanţă. Aşa cum subliniază şi George Călinescu, critica şi istoria literară sunt ”înfăţişări ale criticii în înţelesul cel mai larg “. Pornind de la această constatare putem spune că istoria literară înglobează şi critica propriu-zisă ca pe un moment pregătitor indispensabil. În acest context, nu există o deosebire esenţială între istoria literară şi critica literară, ci între o istorie exterioară a literaturii şi una interioară, adevărată. Diferenţa specifică a istoriei literare constă în aceea că “faptele ficţiunii trebuie să le dovedim realitatea artistică “. 

Exactitatea deconsiderată la nivelul detaliilor nu interzice verosimitatea la nivelul ansamblului. Nu trebuie să pară un paradox faptul că în istoria literară sunt mai puţin importanţi scriitorii în sine, ci sistemul epic este important. 

În concluzie, modelul istoriei literare şi critică este un model artistic şi unul logic.Coerenţa criticii este una abstractă , dar şi concretă, adică epică.

                                                                                    Al.Florin Țene  /  UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.