Câteva adnotări, necesare după ce confratele Victor Roncea a câștigat procesul cu Gabriel Liiceanu

Ocupați până peste cap să întoarcem pe toate fețele criza în care Covid-19 și, mai cu samă, răspândacii isteriei generalizate pe acest subiect, uităm să dăm atenția cuvenită unor întâmplări a căror semnificație majoră se află în strânsă legătură cu însuși nivelul real al exercitării drepturilor și îndatoririlor meseriei noastre de gazetari, de ,,istorici ai clipei’’ așa cum atât de inspirat ne-a numit  neuitatul și greu egalabilul Cristian Popișteanu. Mă refer la știrea că, recent, Curtea de Apel București a respins cererile de reparație a prestigiului și imaginii publice pe care le-au adresat justiției filosoful Gabriel Liiceanu la pachet cu editura ,,Humanitas’’ al cărei director este autorul fulminantului ,,Apel către lichele’’. Document cu o imensă încărcătură polemică lansat în incendiarele și însângeratele zile ale lui decembrie 1989, atunci când România avea vitală nevoie de unitate în gând și în faptă și nu de plătit polițe. Desigur, o despărțire apelor de uscat era absolut necesară prin însăși condiția de ruptură revoluționară cu un trecut atât de încărcat, dar la fel de adevărat este și faptul că ar fi fost corect și chiar de bun simț ca asemenea mesaje să fi fost transmise de către persoane care nu aveau, ele însele, scheleți în dulapuri. De exemple gineri de mari ștabi ai Securității care au venit la televiziunea națională cu un sul de hârtie igienică pentru foștii mâncători de… știm noi ce din ,,Epoca de Aur’’. 

 Revenind la Gabriel Liiceanu trebuie să spun că, în acele zile de răscruce, multă lume s-a întrebat cine este acest personaj și care este legitimitatea sa morală și profesională care îi poate conferi dreptul de a fi un justițiar neînduplecat. Foarte adevărat, cei care aveau legături cu domeniul filosofiei știau câte ceva despre Gabriel Liiceanu ca autor al unei controversate cărți despre ,,Tragic. O filosofie a limitei și a depășirii’’ a cărei primă ediție a apărut în anul 1975 și care, după 1989, a fost reeditată fără capitolul consacrat recepării  tragicului în filosofia marxistă. Prietenii știu de ce, nu-i așa?  Revenind la sus menționata controversă trebuie să menționez că aceasta nu viza valoarea și temeinicia tezelor cărții, ci însăși paternitatea unora dintre aceste teze. Mulți dintre cei care se pronunțau în acest sens probându-și acuzațiile la adresa lui Gabriel Liiceanu prin referire directă la manuscrisul unei dintre cărțile lui Constantin Noica predat unei edituri și care își aștepta, cuminte și resemnat, împreună cu autorul său, bunul de tipar. Care bun de tipar a venit mai bine mai târziu decât niciodată și în anumite circumstanțe în care receptivitatea regimului politic față de Constantin Noica putea reprezenta un argument pentru sensibilizarea unor personalități reprezentative ale exilului românesc. În cazul de față, se spune, a lui Mircea Eliade. Subiectul este, însă, mult prea complicat, așa încât fac trimiterea cuvenită la cartea lui Grigore Traian Pop ,,Mircea Eliade și Nobelul interzis’’ apărută în anul 1998 la editura Eurasia.

 Tot în lumea să-i spunem a beletriștilor au circulat, la acea vreme, zvonuri insistente care legau plecarea cam intempestivă a lui Gabriel Liiceanu de la Institutul de filosofie al Academiei, ulterior al Academiei de Științe Sociale și Politice de aceeași controversă asupra calității de autor al unor pasaje din cartea de debut a acestuia. Controversă care, se povestea pe atunci, a ajuns și la urechile lui Constantin Noica și ar fi primit din partea mentorului Școlii de la Păltiniș, grup de elită din care Gabriel Liiceanu făcea parte împreună cu Andrei Pleșu și Vasile Dem Zamfirescu, acest răspuns resemnat și blajin: ,,Se poate să fie așa, dar tot este bine fiindcă măcar în acest fel pot să circule și ideile mele’’.

 Iar dacă tot am pomenit ideea de liberă circulație a ideilor și persoanelor, în special în acea perioadă când, sub pretextul strângerii baierelor pentru a se achita datoria externă a României, regimul Ceaușescu limita draconic toate călătoriile în străinătate efectuate în interes de serviciu, în primul rând pe cele în Occident, nu este chiar întâmplător faptul că, parcă prin iunie 1982, jurnalistul Vartan Arachelian publica în revista ,,Flacăra’’(seria Adrian Păunescu) o tabletă intitulată ,,Hagialâc la Heidelberg’’ .Savuroasă tabletă al cărui erou principal era nimeni altul decât… Gabriel Liiceanu. Cercetător la institutul de filosofie care făcuse potecuțe mergând la studii în mult hulitul Occident. Lucru nu prea la îndemână fie și pentru noi, cei care, pe atunci, scriam în presa de tineret, adică în publicațiile editate de CC al UTC, al cărei prim secretar era Nicu Ceaușescu. Nicu Ceaușescu fiind și cel care, de data aceasta în calitate de prim secretar al Comitetului județean de partid Sibiu și de președinte al Consiliului Popular Județean, l-a vizitat la Păltiniș pe C. Noica și a avut cu acesta o discuție foarte aplicată în urma căreia s-a exprimat în acești termeni în fața unui cerc mai restrâns: ,,Ce om deosebit acest Constantin Noica! Oare ce or fi având ai mei cu el?’’

 Foarte adevărat, aceste subiecte nu au făcut obiectul demersurilor în justiție ale lui Gabriel Liiceanu și ale Editurii ,,Humanitas’’ îndreptate împotriva jurnalistului Victor Roncea precum și a universitarului ieșean Liviu Antonesei( desigur, în mod separat), care au fost respinse până la urmă de către împărțitorii de dreptate. Am făcut, însă, trimitere la ele fiindcă în acest fel avem ,cred, posibilitatea să cunoaștem mai bine cine este persoana publică despre care discutăm.

 Cât privește condițiile cam nebuloase în care Andrei Pleșu, proaspătul ministru al culturii în guvernul provizoriu al premierului Petre Roman, i-a făcut cadou tovarășului său de idei- și de GDS!-  fosta Editură Politică a CC al PCR, nu aș avea de scris decât două precizări în plus față de cele cunoscute și datorită demersurilor jurnalistice ale lui Victor Roncea ca și a luărilor de atitudine ale  universitarului ieșean Liviu Antonesei. Prima precizare: la data în care Editura Politică îi era servită pe tavă lui Gabriel Liiceanu, această editură, direct subordonată CC al PCR, trebuia să aibă în cont atât sumele necesare pentru editarea cărților prevăzute în planul editorial pentru anul 1990, cât și, nota bene!, fondurile suplimentare aferente editării în tiraj de masă și în principalele limbi de circulație a lucrărilor consacrate marcării în plan editorial a două evenimente: a)Congresul al XIV-lea al PCR care s-a ținut la sfârșitul anului 1989; și b) Împlinirea, în anul 1990, a unui sfert de veac de la alegerea, în anul 1965, a lui Nicolae Ceaușescu în fruntea PCR, eveniment care a marcat inaugurarea ,,Epocii de Aur, epoca Nicolae Ceaușescu, cea mai bogată în împliniri și izbânzi din istoria multimilenară a patriei’’.

 Vă dați lesne seama cu ce imens capital pornea la drum editorul Gabriel Liiceanu, în comparație cu bugetele altor edituri care nu aveau acest privilegiu. De aici putându-ne explica de unde abilitatea cu care, ca director al editurii ,,Humanitas’’, același Gabriel Liiceanu a știut cum și ce să susure la urechile fostului președinte Traian Băsescu pentru a obține două(două!!!)scutiri succesive  de la plata datorilor la bugetul de stat. Favoare de care, iarăși, nu prea există semne că s-ar fi bucurat și alte edituri aflate și ele în impas.

 Cea de a doua precizare se referă la un fapt mai puțin cunoscut până acum și despre care cred că se cuvine să discutăm cu mai multă atenție. Astfel, potrivit unei dactilograme a cărei copii o am și eu, dacă nu mă înșel pe 24 decembrie 1989, salariații fostei Edituri Politice au decis ca aceasta să se privatizeze și să primească denumirea Editura Nicolae Bălcescu. Nu am, însă, de unde să știu dacă, după aceea, au fost derulate și procedurile juridice pentru înregistrarea firmei , fapt este însă că, emițând ordinul de punere în posesie a numitului Gabriel Liiceanu cu patrimoniul financiar și material al fostei Edituri Politice, ministrul Andrei Pleșu a încălcat în mod nepermis voința liber exprimată a lucrătorilor din editură. Fapt de care cred că este nevoie să se țină seama în cazul în care justiția română ar mai trebui să analizeze și să soluționeze eventualele contestații ale lui Gabriel Liiceanu și/sau ale Editurii ,,Humanitas’’ împotriva deciziilor judecătorești favorabile lui Victor Roncea, respectiv a lui Liviu Antonesei.

                                                         Șerban CIONOFF 

                      

Despre autor
  1. Petru Jipa Reply

    Excelent!
    Pleșu îl dă în judecată pe Liviu Antonesei, Liiceanu cheamă și el la judecată pe cineva. Procesomani prinși în iluzia adevărului absolut.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.