Consecvent cu el însuși, anul 2020 ne-a adus de 1 Decembrie o zi închisă în sine, deși însorită, o atmosferă apăsătoare și o nedorită sobrietate, care nu se potrivește cu „spiritul nostru latin”. N-am mai avut fanfare, paradă, tancuri, rachete, elicoptere și avioane, politicieni zâmbind larg istoriei, o mare de oameni tălăzuind în jurul Arcului de Triumf, tați purtându-și pe umeri copiii, cu drapele de hârtie în mâini. Nici fasolea și ciolanul nu și-au mai trăit gloria de sezon. Pandemia ne-a redus drastic bucuria festivă de Ziua Națională. Dar ne-a creat un spațiu propice reflecției la condiția noastră de azi. Măcar pentru câteva gânduri fugare.
Comunismul ne-a învățat să credem că suntem, ca țară și neam, „cei mai cei” la toate capitolele: istorie, civilizație, cultură, știință, prezent și viitor. Istoria noastră – un șir de biruințe și fapte de glorie, populată de o panoplie de eroi de rezonanță planetară. Civilizația noastră – cea mai veche din Europa, leagănul tuturor celorlalte civilizații europene. Cultura și știința autohtone – o colecție de personalități unice, valori universale, contribuții inestimabile la dezvoltarea umanității și patrimoniul acesteia. Prezentul, strălucit, viitorul, luminos. A fi român – o mândrie și un privilegiu. La această imagine promovată de vechiul sistem, care a hiperbolizat date ale istoriei și interpretări clasice ale istoriografiei noastre, au contribuit nu numai politrucii regimului, dar și oameni instruiți, creatori de vocație. Curentul ideologic al protocronismului a înregimentat sub faldurile lui și intelectuali de valoare. Și-au pus condeiul în slujba propagandei și mulți scriitori, unii autentici, alții (cei mai mulți) numai scribi ideologici, cu toții oportuniști. Cei mai entuziaști au construit cu osârdie și cultul personalității liderilor regimului. Strădania lor n-a rămas nerăsplătită. Pentru producțiile lor, au încasat sume și premii grase, care depășeau cu mult salariul unui muncitor și cu și mai mult pe acela al unui medic sau profesor. Ca să nu mai vorbim și de alte privilegii…
După căderea comunismului, în sumbrii și instabilii ani ’90, reprezentarea idealizată a istoriei și ființei noastre naționale s-a destrămat ca prin farmec. În scurt timp, a prins contur o nouă imagine a noastră, ca țară, popor, cultură și civilizație, aflată la antipodul celei anterioare. Totul a început să fie contestat, reevaluat și redefinit, într-un examen sever pe care nu l-a trecut niciunul dintre domeniile supuse analizei. De unde până mai înainte eram o țară și o națiune care întruneau toate superlativele, dăruită de Pronie cu toate darurile, acum, la numai câțiva ani, nu mai reprezentam nimic sau aproape nimic. Periferici geografic și istoric, minori din punct de vedere cultural, cu personalități gonflate de ideologia comunistă și mituri ca niște statui cu picioare de lut, eram, deodată, o țară la marginea lumii și a civilizației. O țară întârziată în toate, de la crearea statalității până la procesul prăbușirii comunismului și la reformele de după, care nu a realizat mai nimic notabil în istorie. Un spațiu înapoiat ca mentalitate și civilizație, al nerespectării drepturilor și libertăților fundamentale, al inechității, discriminării și incorectitudinii politice, al lipsei de educație, al corupției, al traficului de copii, al sărăciei, analfabetismului și promiscuității. O țară fostă comunistă, cu un stigmat pus parcă etern pe fruntea ei, ca și când comunismul ar fi fost o opțiune a națiunii, pentru care aceasta trebuia blamată la nesfârșit, și nu un efect al sfâșierii în două a Europei în 1945. Cote critice, până la paroxism, a cunoscut imaginea României și pe plan extern, prin valurile de infractori migratori care au făcut ravagii în țările Europei civilizate. Imaginea postdecembristă a României s-a coagulat, pe de o parte, din procesul intern de rejudecare a fenomenului românesc în ansamblul său, pe de alta, din imaginea negativă cristalizată în afară prin generalizarea răului și proiectarea lui asupra unei națiuni întregi. Au existat și există, ca și în secolul trecut, exponenți nu ai ideologiei comuniste, ci ai unei ideologii negaționiste, care reliefează programatic numai ce este neîmplinire, eșec, ratare, eroare istorică, tot ce e tulbure, marginal și discutabil în istoria și existența românilor. Nu că acestea n-ar trebui subliniate și, unde e cazul, chiar condamnate. Dar sub nevoia de luciditate și de adevăr, absolut incontestabilă, s-a dezvoltat o perspectivă unilaterală, fără nuanțe și deschideri către alte posibilități de interpretare, dusă la extrem, numai din umbre și întunecimi, asupra unei istorii întregi.
Astăzi o stare de confuzie sau chiar de indiferență s-a întins în societatea noastră cu privire la cine și ce suntem. Mai gravă chiar decât nepăsarea este o atitudine de autoironie și de luare în zeflemea a faptului de a fi român, a ceea ce e românesc, a faptului că trăim în România etc. Atitudini toxice care denotă autosuficiență, lipsă de cultură și educație, absența punctelor cardinale. Grav este că tot mai mulți dintre tineri trăiesc un proces de emancipare de propria identitate, aderând aprioric la o supraidentitate construită din valorile, stilul de viață, reperele și idealurile lumii de azi în cadrul melanjului globalist. Astăzi, pare că mai important este nu ce sau cine suntem cu adevărat, ci cine sau ce ni se spune – la televizor, în presă, în mediul public – că suntem. Cei care au mai prins câte ceva din vremurile de dinainte pot echilibra cele două imagini, temperând perspectiva superlativă și separând apele în privința celei de-a doua. În evaluarea istoriei și autoevaluarea noastră, avem nevoie de informație calificată, luciditate și echilibru, spirit critic și obiectiv, iar întregul demers reflexiv trebuie pus sub semnul adevărului. Desigur că, în ceea ce privește istoria unei națiuni și devenirea ei de-a lungul secolelor și mileniilor, căutarea adevărului face apel, prin forța lucrurilor, și la instrumentele interpretării. Dar interpretarea trebuie să se desfășoare tot în marginile acceptate ale adevărului.
Și astfel vom constata că nu suntem superlativul a tot și a toate, dar nici întruchiparea marginalității și a eșecului istoric. Am avut și realizări, dar și neîmpliniri, am întârziat uneori de la marile întâlniri cu istoria, ne-am poticnit și ne-am prăbușit, am fost uneori pe marginea prăpastiei și a disperării (cum zicea Cioran), am încercat să ținem pasul cu civilizația, dar mai ales a trebuit să existăm. Providența nu ne-a așezat în cel mai liniștit colț de lume, ci la răscrucea neamurilor și a hoardelor, a imperiilor și a războaielor. Dar și în cele mai negre perioade ale istoriei noastre, mai vechi și mai recente, am reușit să supraviețuim și chiar să construim. Și mai e ceva, important: fiecare țară trebuie judecată nu după criterii rigide și absolutiste, ca într-un pat al lui Procust al unor instanțe inflexibile, ci în funcție de istoria și datele ei specifice, de lupta pentru supraviețuire și de procesul devenirii sale.
Trăgând linie, nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții, nici buricul pământului, dar nici marginea marginilor. Avem o limbă frumoasă (ar fi bine să n-o mai urâțim), o civilizație străveche, cu valori inestimabile, o cultură substanțială, cu unele realizări și nume de rezonanță universală, contribuții culturale și științifice de importanță mondială, chiar de pionierat. Nu suntem în vârful ierarhiei globale, nu excelăm la premianți Nobel – ni se tot flutură pe la nas posibilitatea prestigiosului premiu pentru unii care chiar l-ar merita, dar tot nu-l primesc, amânați până la kalendele grecești –, dar câteva personalități de anvergură (și nu foarte puține), de prim ordin în știință, literatură, filosofie și artă tot avem. Sunt realități, nu exaltări protocroniste. Avem, în același timp, și multe nerealizări, prea multe ca să le mai enumerăm. Probă stă și starea de azi a țării, cu nenumărate probleme la capitole vitale – sănătate, educație, infrastructură –, angrenată într-un proces al modernizării care se târăște ca melcul de-a lungul deceniilor, cu rezultate modeste în raport cu așteptările. De aici trebuie să plecăm, de la adevăr. Nici de la extrema apologetică, nici de la cealaltă, revizionistă și demolatoare. Și de la acest adevăr trebuie să ne evaluăm sau reevaluăm astăzi realitatea existenței, apartenența, identitatea, statutul, rostul și rolul nostru în Europa și în lume. Un rol important, dacă nu capital, în acest proces de deșteptare la reflecție și luciditate (tot ne îndeamnă de peste 170 de ani un cântec istoric, actualul imn național, să ne deșteptăm), îl are educația.
Mai important decât oricând, sub semnul necesității istorice, este să terminăm cu complexele de inferioritate, dar și cu cele de superioritate, să înțelegem și să ne asumăm un adevăr simplu. Ne place sau nu ne place, suntem români. Unora le-ar fi plăcut să fie altceva, cetățeni ai unor țări cu civilizație avansată, cu standarde și imagine de sine mult mai înalte. Puțini se gândesc însă că ar fi putut să se nască și în alte părți ale lumii, mai puțin prielnice, în condiții extreme, în miezul lipsurilor, al conflictelor, tragediilor și al sălbăticiei. Destinul aici ne-a pus și trebuie să ne luăm condiția ca pe o provocare. („Iar eu cu soarta asta mă împac”, zicea, cam oportunist, mulțumit de alegerea destinului, Geo Dumitrescu…) Să facem din ceea ce suntem și avem ceea ce am vrea să fim și să avem. Așa au făcut civilizațiile avansate, la care privim cu jind (cel mai adesea, doar lamentându-ne), ca să devină ceea ce sunt. Să facem tot ce ne stă în putință și, mai ales, ceea ce trebuie să facem (cum zicea Churchill, unul dintre cei care au aruncat cu zarurile istoriei, iar acestea n-au căzut bine pentru noi…). Tot el îi spunea tânărului rege Mihai, într-un moment de cumpănă, că, întotdeauna, s-a situat de partea curajului. Luciditate, demnitate și curaj, acestea ne trebuie și nouă în provocarea istorică pe care o trăim, aceea de a fi români. O aventură care poate fi frumoasă sau nu. Depinde de noi toți și de fiecare dintre noi…
Sorin IVAN / UZPR