De Gaulle – un film biografic în care francezii recunosc defetismul din 1940

A trebuit să treacă 80 de ani de la începutul celui de-al doilea război mondial ca francezii să recunoască defetismul generalilor şi politicienilor în înfrângerea din iunie 1940 faţă de trupele Wehrmachtului. În 2019 cinematografia franceză realizează un film de excepţie „De Gaulle”, în regia lui Gabriel Le Bomin. Filmul este o ecranizare biografică a vieţii generalului Charles de Gaulle în lunile de foc din mai-iunie 1940, când şi-a împletit destinul de ofiţer superior cu cel al istoriei Franţei libere. În rolul lui de Gaulle joacă remarcabil, actorul Lambert Wilson, care ştie să-l interpreteze, cu o uşoară atitudine rigidă de ofiţer de carieră. Trama filmului este alertă şi bine conturată/construită, iar regizorul a ştiut să redea o poveste dramatică între destinul generalului de Gaulle şi cel al Franţei călcate de şenilele panzerelor germane conduse de Guderian şi bombardată de Messerchmitt-urilor lui Goring. Ceea ce aduce nou acest film este recunoaşterea oficială a defetismului generalilor şi politicienilor francezi faţă de invazia germană. Franţa a pierdut pentru că nu credea în victorie şi în războiul modern. Corupţia enedmică a frânt fibra naţională a ţării. Colonelul de Gaulle, care a fost singurul militar care a abordat lupta ofensiv şi a obţinut o victorie faţă de panzerele germane este oprit să înainteze de superiorii săi în frunte cu mareşalul Petain, generalii Maxime Weygand sau Maurice Gamelin. Generalii francezi concepeau războiul defensiv la fel ca în primul război mondial. De altfel, colonelul de Gaulle în cartea „Tăişul sabiei” sublinia că războiul de poziţii ca-n Marele Război este depăşit şi că doar cel în mişcare, care operează inter-arme: tancuri-aviaţie-marină este cel de viitor şi succes. Deşi preşedintele Paul Reynaud l-a ridicat la rangul de general de brigadă pe Charles de Gaulle şi-l numeşte secretar de stat pentru a combate defetiştii din guvern, totuşi nu reuşeşte să oprească degringoladă armatei franceze. Filmul surpinde genial defetismul generalilor francezi, care doreau pur şi simplu ca Franţa să fie înfrântă pentru ca militarii să se răfuiască cu clasa politică coruptă pe care o considerau vinovată dr situaţie şi să lichideze republica democrată. Orgoliosul Petain, eroul de la Verdun, a crezut că prin alianţa cu Hitler va reuşi să introducă o dictatură militară, prin care să se lichideze politicenii corupţi şi parlamentarismul, percepute ca vinovate paradoxal de dezastrul înfrângerii militare în faţa Germaniei.

Din punct de vedere istoric au ieşit dovezi la iveală, că armata franceză avea mai multe tancuri, avioane, vapoare, tunuri, trupe de infanterie faţă de nemţi, dar datorită defetismului şi războiului „pe poziţii”, nu în mişcare, a pierdut în faţa voinţei de victorie a Wehrmachtului. De Gaulle a înţeles că războiul se câştigă moral. Linia magino era o marotă învechită. De aceea a ales să rămână la Londra şi cu sprijinul lui Winston Churchill să citească pe 18 iunie 1940 celebrul discurs, la radio BBC care l-a introdus în istoria mare. El a organizat un fel de guvern în exil şi a cerut trupelor franceze din imperiul colonial să i se alăture. De Gaulle a înţeles că Franţa poate lupta şi dacă pierde Parisul sau teritoriul naţional şi duce războiul în colonii. El a intrat în conştiinţa francezilor, generalul care a spus NU capitulării. De Gaulle a insuflat francezilor speranţa victoriei. Din învăţămintele înfrângerii răsădesc seminţele viitoare ale victoriei, lecţia care a înţeles-o De Gaulle. Fuga sa în Londra i-a adus condamnarea la moarte de către regimul de la Vichy. Churchill este prezentat în film schematic, ca de obicei, şi contradictoriu, între bonomie şi alcoolism, dar genial totuşi în aceste ipostaze. De Gaulle realizează că, deşi singur, puterea cuvintelor fac cât o armată întreagă. Familia reuşeşete să fugă din Bretania pe un vas de refugiaţi civili în Anglia. Filmul lui Gabriel Le Bomin este altceva decât cinematografia tezistă şi ideologică din ultimii ani. Îl prezintă pe De Gaulle ca un credincios catolic practicant. Nu se sfieşte să-l redea în cadre intime, rugându-se în biserică în faţa unui crucifix pentru familia sa şi Franţa. În debutul filmului îl prezintă pe de Gaulle împărtăşindu-se în faţa unui preot catolic. Chiar filmul pare dintr-o epocă în care Franţa credea în destinul ei şi în destin, iar Europa este normalitatea, nu dictatura ideologică. Filmul este un manifest subtil împotriva ideologiei totalitare, indiferent de culoarea politică: roşie, brună sau prea… albastră.

Ionuţ Ţene  / UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.