Ziua aceea era una ca oricare alta. Nimic nu prevestea ceea ce avea să se întâmple. Doar o cioară se auzea de undeva cum croncăne zgomotos când m-au oprit în mijlocul drumului și m-au arestat. Nu știam motivul, dar am bănuit că e din cauza rasei mele de preot cu poalele căreia obișnuiam să mătur țărâna de pe toate străduțele satului.
Și nici nu mi-am dat seama când m-am trezit într-o celulă îngustă în care se mai aflau încă vreo zece întemnițați, dintre care șase dormeau în picioare. Și brusc am simțit o durere cumplită, dar nu știam ce mă doare, așa că m-am oprit speriat lângă ușă, așteptând să vină dimineața și să-mi explice măcar cineva motivul arestării mele.
Dar oricât am încercat să dorm în noaptea aceea – n-am reușit, n-am închis ochii nici în anii care au urmat.
Dimineața primeam o coajă de pâine și o cană cu ceai leșietic, iar la prânz un polonic de zeamă, care avea mai mult culoarea unui lichid în care cineva-și spălase picioarele. Și deși nu mâncasem de câteva zile, nu m-am atins de mâncare, pe când alți deținuți se năpusteau ca animalele asupra străchinii mele și cel care reușea s-o apuce primul își golea tot conținutul ei răsturnând-o în gură, împingând-o lacom cu toată palma.
Sărmanii, nu se săturau niciodată și nu exista vreo speranță să se simtă vreodată sătui. Doar atunci când luau mai puțină mâncare și-o mestecau timp îndelungat, reușeau să-și amăgească foamea. Iar eu, nu puteam decât să-i privesc cu milă, pentru că la un moment dat nu-i mai vedeam ca pe niște oameni, ci ca pe niște fiare hămesite care salivează cu botul deschis asupra vreunei prăzi. Dar milă îmi era și de mine, trăind fiecare zi ca pe-o înmormântare. Și nu știam dacă asist la propria-mi înmormântare sau a altcuiva când se deschidea ușa celulei și eram dus cu forța în fosta biserică a închisorii, făcută de regimul trecut, folosită acum drept cameră de tortură, unde eram bătut cu pumnii, cu ciomagul sau cu bocancii până îmi pierdeam cunoștința. Iar torționarul meu, după ce se sătura să mă schilodească, mă târa în curtea interioară și mă arunca în zăpada amestecată cu noroi, ca să-mi revin.
Dar dintre toți deținuții se pare că eram doar eu torturat. Motivul nu-l știam. Mi-am dat însă seama că nu-l știa nici cel care-mi provoca suferința. Se vede că mă ura pentru că eram preot sau că nu-i răspundeam la întrebările lui absurde sau pur și simplu îi aminteam de cineva pe care-l disprețuia. Iar atunci când se plictisea să mă lovească, se așeza în fața mea și zâmbindu-mi sarcastic începea să plescăie felii de pâine cu slană, încercând să descopere pe chipul meu indignarea. Iar eu, de-atâta durere începeam să fredonez și să cânt psalmi. Lucru de care mă minunam, pentru că nu puteam să înțeleg de unde am această putere. Dar trebuia să cânt, ca să nu urlu de durere. Iar gestul meu îl irita atât de tare încât se ridica nervos de pe scaun și-mi striga:
– Tu cine te crezi, nenorocitule? Eu sunt viața și moartea ta, măi javro! Nu mai cânta! Nu mai cânta!, urla acesta la mine.
Apoi, pentru o clipă tăcea, ca și cum aștepta să se urce spre inima lui vreun vierme și se năpustea din nou cu pumnii la mine.
Dimineața, razele soarelui s-au oprit pe rănile mele și apoi s-au mutat dincolo de zid, lăsându-mă singur. Atât de singur cum n-am fost niciodată. Și cu ochii plini de lacrimi am îndrăznit să spun: „Unde ești, Doamne? De ce m-ai părăsit?” Și-n liniștea aceea m-am rugat pentru prima dată de moarte… și mă întrebam cum poate răul clocoti într-un om cu atâta putere? Cum poate răutatea să-și deschidă astfel prăvălie în sufletul lui, încât să-mi chinuie și să-mi omoare și mie sufletul. Dar nici n-am reușit să mai stau de vorbă cu gândurile mele, când un gardian s-a apropiat de celulă și mi-a poruncit să-l urmez.
Susținut de câțiva condamnați m-am ridicat cu greu în picioare și am mers resemnat în urma temnicerului, crezând că iar mi-a venit ora de tortură, dar când ne-am oprit în fosta biserică a închisorii, pe un pat murdar de metal stătea întins fără suflare gardianul care-mi mutilase ultimii mei ani din viață
– Ia te uită, e rece! E rece de tot! Chiar e mort!, mi-am zis în șoaptă.
– Fă-i o liturghie, moșule, că asta i-a fost ultima lui dorință. Mâine-l îngropăm.
– Apoi, ce liturghie mai pot eu să-i fac?, m-am întrebat plin de tristețe.
M-am apropiat de el încă cu teamă, așteptându-mă că iar se va năpusti cu pumnii asupra mea, pentru că chiar și acum, mort fiind, mai avea fața schimonosită de răutate. Și toate cuvintele sutelor de liturghii și rugăciuni pe care le cunoșteam pe dinafară s-au concentrat în câteva cuvinte:
– Te iert, măi! Te iert!
Atât am putut să-i spun. Am scos din mânecă o lumânare, pe care o păstram pentru mine și i-am așezat-o lui, între palmele de pe piept. Și am ieșit, grăbindu-mă înapoi spre celulă. Iar spre dimineață cineva mi-a spus:
– A ars gardianul nostru!
– Cum s-a întâmplat una ca asta?, am întrebat stupefiat.
– I-au luat foc hainele, de la lumânare…
Și atunci, pentru prima dată mi-a părut rău că m-am rugat pentru moarte, pentru că aceasta n-a venit după mine. Sau a venit, dar nu m-a mai recunoscut!
Doina DABIJA / UZPR