De-a lungul anilor Ziua națională a României a fost sărbătorită între anumite date în funcție de evenimentele epocilor, orânduirilor sociale trăite. Astfel, între anii 1866-1947 a fost ziua de 10 Mai. Între anii 1948-1989, ziua Națională a fost 23 August. În ultima orânduire socială trăită de noi, epoca postdecembristă când multe și autorizate voci spun că a fost lovitură statală, Ziua noastră Națională „s-a mutat” pe 1 decembrie. „Prin legea nr. 10 din 31 iulie 1990, lege promulgată de președintele Ion Iliescu și publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, ziua de 1 decembrie a fost adoptată ca zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991, articolul 12, alineatul 2. Opoziția anticomunistă din România a pledat în 1990 pentru adoptarea zilei de 16 decembrie drept sărbătoare națională, fapt consemnat în stenogramele dezbaterilor parlamentare.”
Din oficiale aduceri aminte se consemnează: „Desemnat să fie noul Domnitor al Principatelor Române, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (devenit, mai târziu, Regele Carol I al României, fondator al României moderne) a sosit pentru prima dată în București în ziua de 10 Mai 1866. Intrat în țară prin aval-ul Porților de Fier, la Drobeta Turnu Severin, „El a fost întâmpinat la Băneasa de o mare mulțime de public și de primarul Bucureștilor, care i-a oferit, în mod simbolic, cheia orașului. În aceeași zi, principele a depus jurământul ca Domnitor în fața Adunării reprezentative a Principatelor Române Unite.
Pe 10 Mai 1877, Domnitorul Carol I a semnat Declarația de Independență a Principatelor față de Imperiul Otoman, declarație care fusese citită de primul-ministru Mihail Kogălniceanu, cu o zi înainte, în fața Adunării Deputaților. Având sancțiunea și promulgarea domnească, documentul căpăta putere de lege, marcând oficial independența noului stat (conform Constituției din 1 iulie 1866, puterea legislativă era exercitată colectiv de către Domnitor și cele două adunări parlamentare, care trebuiau să se pună de acord asupra textului unei legi; aceasta nu intra în vigoare fără semnătura domnească, iar Domnitorul putea refuza sancțiunea sa). Odată declarată, independența Principatelor avea să fie cucerită cu armele, în Războiul de Independență ce a urmat.
Data de 10 Mai 1877 marchează și începutul folosirii numelui de România pe plan internațional (până la declararea independenței, politica externă a Principatelor era făcută de Imperiul Otoman, în calitatea sa de putere suzerană – Principatele neavând o „voce” proprie în concertul mondial).
În data de 14 martie-26 martie 1881, camerele reunite ale Parlamentului au votat transformarea țării din Principat în Regatul României. Pentru a marca evenimentul, ziua națională sărbătorită pe 10 Mai 1881, a fost una din cele mai spectaculoase serbări din istoria României.
După abdicarea forțată a Regelui Mihai I, în data de 30 decembrie 1947, Camera Deputaților a adoptat legea nr. 363 din 1947, prin care a proclamat Republica Populară Română. Ziua de 23 august a fost adoptată drept sărbătoare de stat, sub numele de ziua insurecției armate antifasciste, începutul revoluției populare în România, cu referire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste și arestarea guvernului condus de Ion Antonescu în anul 1944.
1 Decembrie, ziua formării Regatului României Mari
În anul 1990, după revoluția anticomunistă din anul 1989, parlamentul dominat de FSN a refuzat propunerea venită din partea opoziției, de a adopta ziua de 16 decembrie drept sărbătoare națională a României. Pe fondul confruntărilor interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 și a mineriadei din 13-15 iunie 1990, Parlamentul României a adoptat la 31 iulie 1990 legea nr. 10 din 1990, prin care a fost abrogată Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 903 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 August ca sărbătoare națională și a proclamat în locul ei ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională. Legea 10 din 1990 nu precizează semnificația sau motivul alegerii zilei de 1 decembrie drept zi națională a României.
Legea adoptată în 1990 de parlamentul dominat de FSN și promulgată de Ion Iliescu a avut în vedere pe de o parte combaterea simpatiilor legate de tradiția monarhică a României, cu sărbătoarea națională istorică pe 10 mai, dar și contracararea solicitării opoziției anticomuniste, de adoptare a zilei de 16 decembrie drept sărbătoare națională.
Alegerea zilei de 1 Decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918. Alegerea acestei zile ca sărbătoare națională a României a fost văzută drept un afront adus minorității maghiare din România, pentru care ziua de 1 decembrie a însemnat o pierdere politică.
Prima zi națională de 1 decembrie, ale cărei festivități centrale s-au desfășurat în 1990 la Alba Iulia, a fost marcată de polarizare politică, discursul lui Corneliu Coposu, liderul de atunci a obiectivei anticomuniste, fiind întrerupt în mai multe rânduri de huiduieli. Petre Roman, prim-ministrul de atunci, s-a arătat încântat de întreruperea repetată a discursului liderului opoziției, ceea ce l-a făcut pe președintele Ion Iliescu să-i dea un semn cu mâna pentru ca să înceteze, gest filmat și difuzat pe larg de mass media.
Pleacă-ai noștri, vin ai noștri, binecunoscuta zicală postdecembristă a devenit un Imn slobozit din inimile poporului jefuit la drumul mare de un stat care-l batjocorește, îl fură, îl umilește. Conducătorii aleși „nu precupețesc nici un efort” să împrumute țara, totul pentru o îmbogățire prin furatul pe care doresc să-l legifereze.
1 Decembrie găsește o Românie tristă, într-o pandemie și mare criză economică. Luptele politice pentru putere au atins cele mai mizerabile trepte.
Țara a coborât pe ultimele locuri în Europa și în lume, cu cele mai mari datorii, sărăcită, dar cu cei mai mari bogătași.
Un 1 Decembrie trist, cu măști la gură și foarte slabe speranțe în privința zilei de mâine.
Băile Olănești
Puiu Răducan / UZPR