S-a rupt ceva în mine. Eram legați prin același nume de botez, care parcă ne-acoperea pe-amândoi. Coincidența numelor a fost doar un decor. Poate și o predestinare. Eram un fel de siamezi în gândire, în sistemul de valori și atitudinea publică, dar atât de diferiți în instrumentele pe care le aveam fiecare.
Octavian Andronic era inegalabil! De o creativitate infinită, cu un simț al observației fenomenal, zi de zi transforma te miri ce fapt de viață într-un eseu grafic. Penița abia dacă-i ținea ritmul gândului, vedea mereu ielele jucând și le îmblânzea țesându-le în linii pe care numai el știe cum le putea așterne „din prima” pe hârtie ori pe monitorul tabletei.
Era mereu grăbit, avea un fel de neastâmpăr, privea întotdeauna spre departe, părea conectat tot timpul la ce urmează să facă. Umorul său era doar un vehicul pentru mesaje adesea sarcastice, despre o lume în care ne recunoșteam cu toții. „Andografiile” sale erau veritabile tablouri ale unei realități pe care el ne-o aducea sub priviri la nivel de esență.
Talentul uriaș în desen i-a pus oarecum în umbră publicistica, atitudinea civică, vocația de „făcător de gazetă”. Ando a fost un jurnalist complet, un cetățean exemplar, un model greu de urmat, un talent imposibil de imitat.
Un creator neobosit, cu o forță fenomenală de inovare, de sesizare a oricărei particule de minereu ce putea zace ascunsă în munții de steril ai realității. În calmitatea și zâmbetul său se ascundea agitația unui fel de radar pe care se proiectau neîncetat gânduri, variante, ipoteze, idei mereu noi, mereu altele, mereu originale, pe care apoi ni le aducea la lumină într-o cadență uimitoare, zi de zi, săptămână de săptămână, ani la rând, decenii în șir.
Un prieten admirabil, un spirit apolinic, un suflet cald, un om generos. Se putea mândri cu cea mai mare bogăție pe care o poate avea cineva: prietenia unor oameni excepționali, de mare valoare. Galeria cu prieteni ai lui Ando este un tezaur de spiritualitate greu de reconstituit în dreptul unui singur nume.
Am marea șansă de a-i fi putut spune direct multe dintre aceste gânduri, chiar dacă sub altă formă. M-a privilegiat invitându-mă la vernisajele expozițiilor sale de creații grafice sau la lansarea volumelor de publicistică, astfel încât adesea am putut să spun în public ceea ce simțeam față de acest om și ce gândeam despre creația, munca și talentul său. De aceea, am cumva conștiința împăcată că știe cât de mult l-am admirat, l-am stimat, l-am respectat.
În ultimele zile ale vieții sale i-am fost alături atât cât vremurile și regulile ne-au lăsat. Am vorbit cu el în spital, ne-am scris mesaje, am știut care-i este suferința…
Adio, prieten drag!…Rămân în suflet cu un gol de necuprins.
PS. Pentru că știu ce a reprezentat pentru el (chiar și pentru presa română) momentul respectiv, amintesc că Tavi fost cel care, în 22 decembrie 1989, ora 12, când încă elicopterul nu decolase de pe clădirea fostului CC, a trimis la tipar primul număr al primului ziar liber care se chema chiar așa, „Libertatea”. Acest lucru nu mai interesează, însă, pe nimeni dintre cei care se folosesc în prezent și de libertate și „Libertatea”.
Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România ar putea să instituie un premiu de jurnalism cu numele Octavian Andronic, care să fie acordat anual celui complet tânăr gazetar ori celui mai bun articol dedicat libertății presei.
Octavian ȘTIREANU