◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

 DECEMBRIE ÎNLĂCRIMAT

17 Decembrie 1989, o zi memorabilă în viața mea de simplu cetățean al orașului martir Timișoara, o zi de referință în istoria poporului român în evoluția și devenirea sa într-un timp de ,,larmă și zbucium” , o voce  distinctă în conștiința europeană. O zi a speranțelor în care și eu ca și mulți alți timișoreni am  sfidat teroarea și-am încercat prin forțele proprii să evadăm din      infernul specific constrângerilor impuse de dictatură. Nu știu dacă truda noastră și sacrificiul celor plecați  fără nicio vină în lumea de apoi, au constituit, după 31 de ani, efigiile de rouă și sânge pe care să se  întemeieze în acest spațiu de miracol românesc, edificiul renașterii  naționale. Știu doar atât și o spun cu un mare junghi în entuziasmul meu revoluționar, că generația mea de vise și candoare, ajunsă la vârsta a treia și-a irosit tinerețea și voluptatea creatoare  pe altarul unei democrații originale  pe eșafodul unor frumoase dezamăgiri, iscate pe timp de pace din mintea celor fără de minte, celor ce-au urmărit și mai urmăresc și astăzi, pas cu pas, să nu fie la rându-le urmăriți de… ghinion! Dar cum niciodată nu este prea târziu mă-ncredințez în steaua  noului val  că vom avea cât de curând, eu încă mai sper, un alt orizont de așteptare , care să mai vindece rănile sângerânde ale unui popor greu încercat în existența sa milenară. 

17 Decembrie 2020, după 31 de ani sunt un om liber, străbat Piața Operei, cândva un vulcan de neliniște și lacrimi, împovărat de gândul că pașii mei calcă  pe sângele celor ce mi-au  dat acest privilegiu, mă-ndrept spre catedrala sufletului și-n fața altarului nă-nchin,  și-îmi spun; trupul meu încă tânăr și vertical în fața primejdiei niciodată să nu te îndoi, privește spre zare, Dumnezeu se coboară pe pământ, vrea doar să stea de vorbă cu noi, despre țara scoasă la vânzare, despre țara ce-și plânge eroii  din cartea ce istorie dar și pe cei din  mormânt.

La ora când scriu aceste  rânduri înlăcrimate orașul meu de credință și iubire Timișoara, nu mai este ce-a fost sau nu este ceea ce ne-am fi dorit noi  atunci în focul Revoluției din 1989. Astăzi cotropit de pandemie, plânge, e mai trist ca niciodată și singur în fața marilor provocări cu iz dâmbovițean. Așa se scrie istoria, ar spune cineva. Și n-am învățat nimic din starea de urgență, de alertă și starea fără nicio stare, pentru că toate încercările vieții ne-au surprins nepregătiți și dacă Dumnezeu ar da o ploaie cu vin , nici atunci nu vom găsi  pahare  și fără licitație vom  pricopsi un investitor străin.  Nu știu , n-am auzit pe nimeni din cei cărora le-am dat votul, și-o duc bine, să-și ceară iertare pentru  starea de jalnică în care supraviețuim , pe ei îi interesează dimensiunea ciolanului, pulpa dezosată, infrastructura colibelor de 5 stele și fericirea intestinală! În numele lor îți spun eu; Iartă-mă popor român, doar atât/ În somnul meu amurgul visează tot mai urât/Că va fi secetă, foamete, criză de lapte și pâine/ Alte știri despre viața mea pe muche de cuțit, aflați în ziarul,, Timișoara” de mâine!

17 Decembrie 2020

Dumitru BUȚOI / UZPR Timiș

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *