„Există încă un popor român din care nu-mi e ruşine să afirm că fac parte”

– Interviu cu Miron Manega –

Ecaterina Chifu: D-le scriitor şi ziarist, cunoaşteţi foarte bine viaţa culturală şi spirituală din capitală despre care am încercat să scriu în paginile cărţii mele ce se doreşte o pledoarie ca metropola noastră să devină cu adevărat un oraş turistic şi centrul istoric unde sunt adunate la un loc atâtea lăcaşuri de cult, monumente ale culturii naţionale să intre în patrimoniul UNESCO. Aţi afirmat în Revista „Certitudinea” că „Ortodoxia ne oferă vederea şi cunoaşterea adevărului, înţelegerea situaţiei noastre într-o lume a cărei menire autentică este să fie scară spre Dumnezeu în Treime şi sprijin în urcuşul spre El. Ortodoxia nu ne îndeamnă să ne separăm de lume, pentru a-L căuta pe Dumnezeu, ci să căutăm acea lume transfigurată prin lucrarea Duhului Sfânt, în şi prin Iisus Hristos”. Puteţi să clarificaţi această idee?
Miron Manega: Nu tot ceea ce este scris pe „Certitudinea” îmi aparține. Unele lucruri sunt chiar contrarii convingerilor mele. Dar atunci când, de oricine ar fi fost scrise, unele texte (uneori chiar de persoane pe care le detest), oferă analize sau argumentații corecte sau oneste, consider că este de datoria mea să găzduiesc asemenea abordări. În privința textului la care ați făcut referire, el nu-mi aparține dar îi împărtășesc în totalitate punctul de vedere. Dumnezeu nu ne-a trimis în lume ca să ne izolăm de lume, ci ca să ne-o asumăm prin viețuire. Viața este o experiență ce trebuie trăită plenar, cu toate riscurile. Suntem expuși la păcat așa cum suntem expuși la boală, dar traversarea păcatului, ca și traversare bolii, ne întărește sistemul imunitar, atât la boală, cât și la păcat. Și, ca să continui pe această idee, fuga de păcat prin fuga de viață e o formă de lașitate, nu de identificare cu Dumnezeu. E adevărat, când plecăm la drum – căci viața e un drum, mai lung sau mai scurt – trebuie să avem la noi „trusa de prim ajutor și supraviețuire”: postul și rugăciunea. La una dintre edițiile emisiunii mele „Trezește-te, Gheorghe, trezește-te, Ioane!” (de la 6 TV), l-am avut invitat pe eminentul teolog și profesor Dan Zamfirescu. El mi-a declarat atunci că un teolog rus contemporan a făcut recent o observație de mare acuitate privind ortodoxia românească. Acest teolog spunea că ortodoxia noastră, spre deosebire de ortodoxia rusă, care este încrâncenată și severă, are ceva minunat și miraculos, căci celebrează nu doar iubirea de Dumneze, ci și bucuria vieții. Și cred că asta clarifică totul, referitor la întrebarea dumneavoastră.
Ecaterina Chifu:  Eu am încercat să redau în carte toate emoţiile şi sentimentele eroinelor, în faţa icoanelor din sfintele biserici bucureştene. Anul acesta este anul omagial al icoanelor şi pictorilor de icoane. Aţi vorbit de rolul icoanelor în viaţa românilor. Vă rog să aprofundaţi ideea preţuirii şi venerării acestor chipuri ce iluminează lăcaşurile de cult?
Miron Manega: Înainte de toate ar trebui clarificată aparenta contradicție între cultul creștin al icoanelor și așa-zisa încălcare a celei de-a doua porunci: „Sa nu-ți faci chip cioplit și nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din cîte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești lor”. Este interzisă, adică, idololatria, foarte răspândită pe vremea când Dumnezeu a dat poporului evreu cele 10 porunci. Cultul creștin al icoanelor nu este închinarea, idolatria, în fața obiectului ca atare, a materialului din care este făcută icoana, ci în fața a ceea ce reprezintă icoana. Icoana este un suport de reprezentare. Funcționează aici analogia, pe care au făcut-o mulți teologi, cu o fotografie: în faţa fotografiei unei persoane dragi, ceea ce ne bucură sau ne emoţionează nu este bucata de hârtie, oricât de frumoasă ar fi aceasta, ci este chipul celui drag. Paradoxal – aparent paradoxal! – , riscul idolatriei este mult mai mare fără icoană, pentru că, fără acest suport sau reper, omul este tentat să-şi „închipuie” un Dumnezeu „convenabil”, după propriile dorinţe şi nevoi. Cât privește icoana ca atare, obiectul, ea are și valoare artistică, dar și valoare istorică, pentru că este o dovadă, o mărturie a vechimii continuității noastre identitare în spațiile în care au fost și sunt români.
Ecaterina Chifu: Dvs. susţineţi că revenirea României în matca firească a spiritualităţii sale este totală şi definitivă, este posibilă, că există o Românie în aşteptare, în aşteptarea unui moment favorabil ca să se exprime.
Miron Manega: Da, fără îndoială, este posibilă această revenire. Dar condiționat, în sensul în care Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în traistă. Trebuie să facem ceva, pentru că revenirea, sau salvarea României dacă vreți, e condiționată de faptele noastre. Nuanțările, în legătură cu ceea ce vă spun acum se găsesc exprimate „Certitudinea” (certitudinea.ro), revista online de cultură, spiritualitate și atitudine la care v-ați referit și dumneavoastră. Am să reiau câteva dintre ideile expuse acolo și din motivele care m-au determinat să creez această platformă, în 2009. Consider, în primul rând, că aparțin unei comunități spirituale care desfide apologia deznădejdii, adică poporului român. Pentru că, da, există încă un popor român din care nu-mi e ruşine să afirm că fac parte. De aceea colegiul redacţional este alcătuit dintr-o echipă de profesionişti atemporali, prin urmare prezenţi: Mihai Eminescu, Carmen Sylva, I.L. Caragiale, Nae Ionescu, Pamfil Șeicaru etc. Contemporaneitatea lor nu mai trebuie demonstrată, a făcut-o deja istoria. Suntem, aşadar, o echipă mare şi actuală, din care fac parte atât cei care întâmplător nu mai sunt, cât şi cei trăitori care au apucat să fie, precum şi cei care îşi caută corect matca identităţii prin cultură.
Vreau – vrem! – să arătăm că realitatea românească profundă – aceea a preocupărilor, aşteptărilor şi deşteptărilor – este cu totul alta decât ceea ce ni se prezintă în ziare şi la televizor. Aceea este o realitate de nişă, periferică chiar, în niciun caz definitorie. Definitoriu este sistemul de valori care a generat tot ce avem mai bun în cultură.
Vrem, prin această platformă, să susţinem, în utimă instanță, demnitatea de a fi român, în locul ruşinii de a fi român, prin toate argumentele corecte ce ne stau la îndemână. Pentru că nu e sănătos să te simţi vinovat de faptele ruşinoase ale unora, aşa cum nu e corect să te baţi în piept cu performanţele altora. Dar felul în care ne raportăm la acestea, sensul şi scopul cu care lăudăm sau condamnăm, ne aşază pe fiecare în vecinătatea care ni se cuvine.
Ecaterina Chifu:  Sunteţi şi poet, ne puteţi spune care este universul dv. poetic?
Miron Manega: Aș defini acest univers – așa cum am făcut-o deja – printr-un poem foarte scurt care definește chiar poezia, în viziunea mea: „e ca și când / în loc să mori / ar începe deodată să ningă”.
Ecaterina Chifu: Sunteţi ca şi mine puternic ataşat de Eminescu. Eu am tradus în limba franceză poezia de dragoste eminesciană, dv aţi realizat un scenariu în care erau două personaje, doi ziarişti, dv şi Mihai Eminescu. Aţi prezentat în toată ţara această piesă de teatru. Ce impact a avut ea asupra publicului?
Miron Manega: Piesa se numește „Acești netrebnici care ne conduc – Interviu cu Mihai Eminescu”. Și dacă tot m-ați întrebat aș vrea să dau câteva lămuriri despre această inițiativă dramaturgică. Sensul acestui „interviu” este acela de a releva halucinanta acualitate a gândirii lui Eminescu și vastitatea preocupărilor sale. Pentru că Mihai Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. A fost, de asemenea, primul sociolog în sensul deplin al cuvântului, și autorul unei teorii despre stat: STATUL ORGANIC. „Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia că sunt scrise aici şi acum.
Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l “confruntăm” cu situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) – şi din manuscrisele publicate postum.
Această piesă de teatru nu-și propune să impresioneze prin ceva ce ține strict de rigorile scenei. Ea are, mai degrabă, caracter didactic decât dramatic sau literar, pentru că-și propune redescoperirea lui Eminescu jurnalistul, pentru cei care nu i-au cunoscut această latură, și reînvățarea lui, pentru cei care i-au citit publicistica în „Opere complete”.
Singurul artificiu literar pe care mi l-am permis este, de fapt, o tehnică de marketing al ideilor: întrebările formulate de jurnalistul care-i ia interviul… jurnalistului Eminescu sunt concentrate pe probleme din proxima noastră actualitate: problema „maidanezilor”, CFR-ul, modificarea Constituției, libertatea presei, integrarea în Europa, chestiunea ungurească, chestiunea evreiască, pericolul rusesc, problema „cadavrului din debara”, ortodoxia românească, Catedrala Mântuirii Neamului, corupția din justiție etc.
Efectul „de sală” al acestei piese – căci s-a jucat de mai multe ori, printre care la Teatrul Elisabeta și Teatrul Odeon – a fost copleșitor. Spectatorilor nu le venea să creadă că acele cuvinte, de un tulburător vizionarism, chiar au fost scrise de Eminescu.
Cred că piesa și-a făcut efectul scontat. Și mai cred că, în condițiile în care, din punct de vedere instituțional, Eminescu este din ce în ce mai marginalizat în educația școlară, un proiect cultural de prezentare scenică a piesei în fiecare unitate școlară din România (piesa este, de altfel, gândită să poată fi „deplasată” rapid, cu eforturi financiare și logistice minime), l-ar putea readuce pe Mihai Eminescu în actualitatea care i se cuvine. Aceasta, în pofida ignoranței instituționale și a lipsei de respect a principalelor ministere de resort – Ministerul Educației și Ministerul Culturii – față de „omul deplin al culturii române”, așa cum îl numea Constantin Noica.
Ecaterina Chifu: Ce credeţi că trebuie făcut de anumite personalităţi ca, pe viitor, oraşul Bucureşti să devină o capitală culturală europeană?
Miron Manega: Bucureștiul ESTE o capitală europeană. Iar ca să devină o capitală CULTURALĂ europeană personalitățile responsabile – instituțional, cultural și moral – ar trebui, cred eu, dincolo de exigențele și reperele generice impuse de UE, să scoată cât mai mult în evidență aspectele proprii, particulare, ale culturii și civilizației românești. Pentru că noi nu nsuntem în mod nemijlocit europeni. Noi suntem europeni în calitatea noastră de români, așa cum Brâncuși a devenit artist universal prin etnicitatea lui asumată artistic. Noi suntem ROMÂNI europeni.
Ecaterina Chifu:  Mulţumesc pentru acest interviu.
Miron Manega: Eu vă mulțumesc.

MIRON MANEGA
Curriculum Vitae

Miron Manega (născut pe 27.06.1956, la Craiova) este scriitor și publicist, specializat în analiza pieței de artă din România. Face parte, în calitate de consultant, din AEEAR (Asociaţia Experţilor şi Evaluatorilor de Artă din Romînia) şi este președinte al departamentului Presa pieței de artă al ACOAR (Asociaţia Comercianţilor de Opere de Artă din România). Numele real este Dumitru Manea. Pseudonimul cu care semnează a fost „oficializat” în 1985, la Cenaclul literar „Numele Poetului” (condus de Cezar Ivănescu), din care a făcut parte.
În privința publicisticii, Miron Manega a scris și publicat peste 2.000 de articole, dintre care peste 1.000 în „Evenimentul Zilei” și „Național”, 130 în “Jurnalul Naţional”, 350 în “Săptămâna Financiară” şi peste 200 în “Finanţiştii” și „Cuvântul Liber”.

ACTIVITATE ÎN PRESĂ

Între anii 1980-1990, Miron Manega a fost colaborator al mai multor reviste literare („Luceafărul”, „Amfiteattru”, „S.L.A.S.T.”, „Steaua”) unde a publicat exclusiv poezie. Începând din 1990 și până în 2000 a activat ca redactor, reporter sau fotoreporter la publicațiile: „Anul 2000”, „Nostradamus”, „Tinerama”, „Timișoara”, „Baricada”, „Phoenix”, „Kalende”, „Atitudinea”, „Linia intâi”.

În aceeași perioadă a deținut, succesiv, următoarele funcții: șef de departament la postul de radio „FUN-Radio”; realizator de emisiune la „Radio-Nova”; șef de departament la cotidienele „Evenimentul zilei” și „Național”; redactor șef adjunct al saptamânalului „Super Magazin”; redactor șef adjunct al publicației „69 – Revista fenomenelor paranormale”; redactor șef al revistei „Super VIP” (săptămânal).
Începând din 1995, a fost inițiator, realizator și director editorial al următoarelor publicații: „Inimă sălbatică” (săptămânal), „Liceenii” (săptămânal), „HMM 69” (apariție lunară), „Cutezătorii Magazin” (apariție bilunară), „REVANȘA – Revistă de cultură a celor uitați” (apariție lunară), „Clubul temerarilor” (apariție lunară), „Nopți albe” (apariție lunară), „Oameni singuri” (apariție lunară), „Esmeralda” (săptămânal), „Clubul liceenilor” (saptamânal).
A fost, de asemenea, realizator și director editorial al publicațiilor: „Înger sălbatic – Revista serialelor” (bilunar), „Clanul liceenilor” (bilunar) si „Cinerama” (bilunar).
Între 2000-2005 a deținut funcția de redactor șef adj. al cotidianului „Naţional”, iar în perioada aprilie 2005 – noiembrie 2011 a fost publicist comentator la săptămânalul de bussines „Săptămâna Financiară”și la cotidianul „Jurnalul Naţional”. Din noiembrie 2011 susţine rubrica editorială „Observator pe piaţa de artă”, la un alt săptămânal de bussiness, „Finanţiştii” fiind, în același timp, corespondent al ziarului „Cuvântul Liber” din Tg. Mureș. În paralel, a realizat, în calitate de redactor șef, respectiv director editorial, publicația bilingvă “ROMÂNIA 100%” (distribuită în Australia, Noua Zeelanda, Noua Guinee, Insulele Solomon, Indonezia, SUA și Canada) și revista lunară de cultura spectacolului “VREAU BILET.ro”. Este, de asemenea, inițiator, autor de concept și coordonator al platformei culturale www.certitudinea.ro, devenită, din 2017, revista CERTITUDINEA.

CĂRȚI PUBLICATE

Cărţile publicate de Miron Manega acoperă zone divergente de informaţie şi creaţie. Acestea sunt, în ordine cronologică: „ATLANTA MINUT CU MINUT”, Editura Lion Press (1996) – o relatare tehnică, rece, a Olimpiadei de la Atlanta din 1996, însoţită de o scurtă istorie a Olimpiadelor; „SALONUL REFUZAŢILOR”, Editura Junimea, Iaşi – volum de versuri (2008); „DE CE URÂM FEMEILE?”, Editura Ştefan – volum de eseuri, prefaţat de scriitorul şi criticul de artă Pavel Şuşară (2011); volumul monografic „ADRIAN COSTEA – cronica unei morți eșuate” (Editura NICO, 2014); „ACEŞTI NETREBNICI CARE NE CONDUC – Interviu cu Mihai Eminescu” (piesă de teatru, Editura NICO, Târgu-Mureş, 2013); „INSCRIPȚII PE POARTA INFERNULUI – Erezii în formă fixă” (versuri, Editura PIM, Iași, 2015) și „7 ROSTIRI” (versuri, Editura PIM, Iași, 2015). A apărut şi în două antologii, una de poezie („55 de poeţi contemporani”, Editura Arhip Art, Sibiu) şi alta de proză („DECLIN”, Editura Arhip Art, Sibiu), ambele în 2010. În 2017 a scris și a publicat, la Editura GETO DACII, cartea „Mihai Eminescu, agent secret, traficant de cărți interzise și alte necunoscute din viața marelui poet”.
Este, de asemenea, prezent în volumul 55 al Enciclopediei „Personalităţi române şi faptele lor. 1950-2010”, realizat de Constantin Toni Dârţu, Editura Studis, Iaşi, 2013. Tot în 2013, a fost subiectul monografiei „MIRON MANEGA – Rebelul dogmatic”, scrisă de Mariana Cristescu și apărută la Editura NICO din Tg. Mureș.

BIOGRAFIA. REPERE ESENŢIALE

«Biografia mea este mai spectaculoasă decât opera», declară, mai în glumă, mai în serios, Miron Manega, în „Însemnări de sertar” (schiţe „preventive” ale unui posibil volum de Memorii). «Am creat valuri în jur încă înainte de a veni pe lume, deşi m-am născut într-un judeţ care nu mai există – Romanaţi. Pe acolo e plasat satul copilăriei mele, Bărăşti, undeva, între nişte dealuri acoperite cu păduri, ca într-o lingură… Moaşa satului i-a spus mamei mele, când mă purta în pântec, că sunt monstru, că am două capete. Toată familia mea, toate rudele, au intrat în panică, evident, pentru că nu mai avuseseră monstru în neam. Aşa am ajuns eu (adică mama) la dispensarul de la comună (Morunglav) apoi la spitalul de la raion (Balş) şi, în cele din urmă la regiune, la maternitatea din Craiova. Toţi au crezut că am două capete, până m-am născut. De fapt, al doilea cap erau genunchii, căci eram aşezat altfel în burta mamii… M-am născut ca nelumea, cu picioarele înainte. Adică am intrat în viaţă aşa cum te duci în moarte. O fi vreo semnificaţie, în venirea asta, a mea, pe lume, ciudată, nefirească, cine ştie?».
Miron Manega a iubit haina militară. De aceea, în 1975 a intrat în Liceul Militar („Dimitrie Cantemir”, Breaza), pe care l-a continuat cu Școala de ofițeri. În acelaşi timp, şi-a dat seama că nu poate rămâne în armată, pentru că risca să-şi termine cariera într-un batalion disciplinar, căci nu putea spune „Am înţeles!” la orice inepţie. În 1972, împreună cu un grup de camarazi la fel de „nebuni” ca şi el, a generat o mişcare literară (de fapt, mai degrabă culturală, căci în acest grup se aflau şi artişti plastici) intitulată „Spaţiul de dincolo de esenţe”. Mişcarea a continuat şi după terminarea liceului, în Şcoala de Ofiţeri Activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu. La sfârşitul anului II de şcoală militară s-a hotărât să părăsească armata. Dar, cum era legat prin contract de şcoală (ceea ce, prin simpla retragere, ar fi însemnat plata şcolarizării, inclusiv a liceului), singura soluţie era clasarea medicală. Aşa că s-a „îmbolnăvit” luând nişte pastile care l-au trimis la secţia „neuro” a Spitalului Militar din Sibiu. După 11 săptămâni de „spitalizare”, timp în care trebuia să mărească zilnic doza de pastile care-i induceau starea de boală (Antideprin se numea „tratamentul”) a fost clasat. Ceea ce e interesant în această experienţă traumatizantă e faptul că acolo, la secţia „neuro” a Spitalului Militar, Miron Manega l-a descoperit pe Dumnezeu (până atunci fusese ateu militant).

MENTORI ŞI REFERINŢE

Miron Manega este un scriitor patriot. Aceasă dimensiune identitară i-a filtrat toate opţiunile, toate incursiunile şi rătăcirile prin cultura universală, toate întâlnirile memorabile cu spiritele înalte ale culturii. Mentorii lui artistici, lângă care a ucenicit aproape zece ani, au fost Tudor George (Ahoe) şi Cezar Ivănescu. Cu acesta din urmă a împărţit şi a împărtăşit una dintre cele mai dramatice experienţe din viaţă şi una dintre cele mai însângerate pagini din istoria postecembristă a României: mineriada din 14 iunie 1990.
Miron Manega a avut întotdeauna o reticenţă în a-şi publica poeziile în volum. Nu din timiditate şi nu pentru că ar avea o părere proastă despre propiile creaţii (dimpotrivă, se consideră un poet însemnat al generaţiei sale) ci, pur şi simplu, pentru că nu considera aceasta o prioritate. În 2008, doi prieteni, poetul Laurian Stănchescu şi jurnalista Dana Andronie de la Jurnalul Naţional, i-au „furat” poeziile şi i-au scos volumul de versuri, „Salonul Refuzaţilor”, la Editura Junimea din Iaşi. Mai mult, l-au invitat la lansarea propriei cărţi, spunându-i că e lansarea altui poet. Cu toată reticenţa lui la acest gen de imixtiuni, a cedat în faţa frumuseţii gestului şi a recunoscut că «aşa ceva nu se întâmplă decât o dată în viaţă, unui om dintr-o sută». În prefaţa cărţii, Laurian Stănchescu a scris despre el următoarele cuvinte: «Viaţa poetului Miron Manega seamănă cu cea a acrobatului care se zdrobeşte cu blândeţe de plasa salvatoare. Este unul dintre rarii poeţi a căror viaţă s-a despărţit de poezia pe care o scrie. Poetul este un damnat precum macii roşii care înfloresc doar pe calea ferată şi sunt loviţi necontenit de goana trenurilor, iar omul seamănă cu un navetist cuminte care merge pe jos, puţin aplecat, să poată trece pe sub Lună. Până şi umbrele lor sunt diferite. A poetului are viaţa ei personală, iar a omului abia mai ţine pasul cu trecerea zilelor. Când stai de vorbă cu poetul, ai sentimentul că se întregeşte mozaicul Universului, iar dacă îl asculţi pe om, deşertăciunea lucrurilor ţi se pare cea mai sublimă trăire. De când i-am citit poemele mă întreb dacă damnarea poetului nu înseamnă fericirea lui Miron Manega. Pentru că numai aşa fiecare poate să-şi vadă de viaţa lui. Şi poetul, şi omul».
În 2013, Miron Manega este amplu prezentat într-o enciclopedie a personalităților, apărută în Iași, la Editura StudiS: ”Personalități române și faptele lor 1950-2010”, de Constantin Toni Dârțu. Tot în 2013, scriitoarea și publicista Mariana Cristescu de la Tg. Mureș scrie despre el cartea „Miron Manega, rebelul dogmatic”, Editura Nico, Tg.Mureș. Este prima monografie despre persoana și personalitatea sa.

PROGRM CULTURAL

Avându-l ca model total pe MIHAI EMINESCU, Miron Manega se raportează atât teoretic, cât şi faptic, la acest model, inclusiv şi mai ales ca jurnalist. Două sunt direcţiile sau componentele acestui tip de implicare: civismul şi resuscitarea valorilor naţionale. În acest sens şi cu acest scop a creat platforma online CERTITUDINEA, pe care o defineşte ca fiind „publicaţie de cultură, spiritualitate şi atitudine” şi al cărei „coordonator editorial şi moral” este MIHAI EMINESCU (el, Miron Manega, incluzându-se în echipă ca simplu „ispravnic de concept”).

ACTIVITATEA CIVICĂ. PROMOTOR AL „MODELULUI DE ŢARĂ”

Miron Manega nu este doar scriitor şi jurnalist, ci şi factor activ, militant, al iniţiativelor de politici publice care, consideră el, în România, sunt simple etichete. Pe lângă faptul că este membru fondator, în 2011, al Consiliului Naţional al Societăţii Civile, el susţine, încă de la deschiderea site-ului CERTITUDINEA (2009), un proiect de mare anvergură, conceput după toate regulile şi exigenţele mondiale ale domeniului. Autorul acestui proiect, care se numeşte MODELUL DE ŢARĂ, este Prof. Dr. Florian Colceag, o personaluitate creditată şi acreditată mondial în comunitatea specialiştilor în managementul crizelor.
Convingerile lui Miron Manega privind revenirea României în matca firească a spiritualităţii sale este totală şi definitivă, chiar dacă această revenire nu se va întâmpla în timpul vieţii sale, chiar dacă « ieşirea din coşmar va fi o victorie „à la Pyrus”. «România în care trăim este o ficţiune – spune el. Un coşmar. România reală există, dar n-o vedem. Este o Românie a valorilor subterane, debranşate de la interfaţa numită, pretenţios şi ilicit, sistem. Există o Românie în aşteptare. În aşteptarea unui moment favorabil ca să se exprime. Se pare că acest moment a cam venit».

DE LA „NAIVUL BLINDAT” la „REBELUL DOGMATIC”
Dimensiunea esenţială a personalităţii lui Miron Manega rămâne însă cea de poet, calitate în numele şi în jurul căreia şi-a gândit şi şi-a proiectat întreaga existenţă. De altfel, aşa a şi fost perceput de cei din jur care, mai cu blândeţe, mai cu sarcasm, n-au încetat să-l taxeze pentru idealismul său. «Imaginea mea exterioară e falsă – spune el – , nu sunt idealist, pentru că ideile în care cred nu sunt proiecţii imaginare, sunt repere fundamentale întru care au trăit mulţi, înaintea mea, iar alţii îmi sunt chiar contemporani. Sau eu le sunt contemporan. Ca să fiu concesiv, totuşi, cu cei care mă exclud din realitate, pot spune că aşa-zisele mele utopii sunt utopii pragmatice, aflate, în cel mai rău caz, în adormire. Iar porecla care mi s-a dat în tinereţe, „naivul blindat”, deşi ironică, mă onorează şi mă defineşte. Sau mai bine zis, mă definea, pentru că acum cred că mi se potriveşte mai bine „rebelul dogmatic”. Mai târziu nu ştiu ce va fi, dacă va mai fi».

(Extras din prezentarea făcută de Mariana Cristescu în monografia „MIRON MANEGA – Rebelul dogmatic”)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.