default-logo

O CARTE DESPRE NOI CEI DE MÂINE?!

O carte despre noi, cei din gura lupului. Despre pericolele care ne pasc, atâta timp cât vom rămâne izolați de Neam și Țară. Cartea se intitulează „Marele proiect” de Sanda Golopenția și a apărut la Editura „Spandugino” din București (directoare – Lavinia Spandonide).

Sanda Golopenția e fiica marelui sociolog Anton Golopenția.

După 1941 Anton Golopenția a efectuat cercetări sociologice la est de Bug în peste 100 de localități românești.

În stânga Nistrului s-au scris paginile cele mai dramatice ale neamului nostru românesc.

Pe timpul lui Herodot, spațiul de dincolo de Nistru, până dincolo de Bug și până la Nipru era dac.

După ce peste părțile de lângă mare s-au revărsat tătarii, iar peste cele de la nord de Rașcov – slavii, insule de-ale dacilor romanizați s-au păstrat aproape pretutindeni.

Aceștia vor avea în părțile de sus și un stat al lor – Țara valahă a Bolohovenilor – , cu mult mai înainte de constituirea statelor române (sec. XII).

Ulterior, populației romanizate de aici i se vor alătura și alți vorbitori de aceeași limbă, veniți mai ales din Transilvania.

Călătorii străini care traversează acest teritoriu în drum către hanatul Crimeii sau spre  părțile Caucazului atestă doar sate de moldoveni și de tătari. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea ei nu menționează niciun rus sau măcar vreun ucrainean.

Moldovenii erau atât de numeroși încât Tratatul de pace încheiat între ruși și turci după războiul ruso-turc din 1739-1740 se intitulează „Statutul pentru stabilirea de către Rusia  și Turcia a graniței Moldovei pe râul Bug, la 12 septembrie 1740.”

Moldovei i se recunosc oficial granițele de-a lungul Bugului.

Ecaterina a II-a botează, la sfaturile lui Grigore Potiomkin, cel care era obsedat de reconstituirea Daciei, în care el ar fi rege, spațiul de dincolo de Nistru Novaia Moldavia. Dar, după moartea generalului rus, întâmplată lângă Iași, țarina se răzgândește și zice acestor locuri Rusia Nouă (Novorossia).

Ecaterina a II-a întemeiază zeci de sate de grăniceri moldoveni, pe măsură ce obține pământuri noi în confruntările ei cu otomanii.

Câți români sunt dincolo de Nistru? Diferiți autori vor invoca cifre diferite. Enciclopediile rusești (Efron și Brokhaus) de la începutul secolului al XX-lea vorbesc de circa un milion de moldoveni care locuiau în regiunea Herson. Nichita Smochină vorbește de 1200000, G.M. Murgoci, Ștefan Ciobanu, D. Drăghicescu, Ion Nistor – de peste 500 000, Harea – de 620 000. Recensământul sovietic din 1926 atestă oficial 360 000 de moldoveni trăitori în partea stângă a Nistrului.

În 1941, când armata română trece Nistrul, un grup de sociologi din București se deplasează în locurile de dincolo de Nistru, apoi și în cele de dincolo de Bug  cu scopul să desfășoare un recensământ al moldovenilor trăitori în aceste locuri.

Ei descoperă, uluiți, până în Crimeea, până la țărmurile Mării Azov și munții Caucaz peste o sută de localități românești.

Sate mari, ca Valea Hoțului, Handrabura, Serbulovca, Martanoșa, Bulharca, Novo-Grigorevca, Vradievca, Pancevo, Bairac, Kanij, cu mii de români, care nu se deosebeau cu nimic de localitățile din România.

Echipa de sociologi găsise acolo peste 150 000 de moldoveni.

La Cantacuzinca, unde locuise primul poet român cu carte tipărită – Ioan Cantacuzino (e vorba de culegerea „Poezii Noo”, tipărită la Dubăsari în 1793) – Anton Golopenția ajunsese împreună cu Dimitrie Gusti, directorul Institutului Român de Sociologie.

Le-au adus locuitorilor din Cantacuzinca preot român pentru biserica închisă de bolșevici, care se confruntase cu dificultăți din prima zi, deoarece consătenii unuia dintre condeierii noștri dintâi abandonaseră aproape definitiv limba părinților lor, dar îi păstraseră toate înjurăturile, care li se păruse mai importante decât restul cuvintelor și cu care umpluseră și rugăciunea „Tatăl Nostru”.

Moldovenii de acolo îi cântă lui Constantin Brăiloiu o „Mioriță”, pe care ei o știau mai înaintea lui Alecu Russo:

La vale, la vale

Este-o casă mare

Cu ferestre-n soare…

Cimpoierul Vania Munteanu, de 80 de ani, crede că e colindă. C. Brăiloiu constată că folclorul moldovenesc de la est de Bug „are asemănări nu cu cel din Moldova, Basarabia și Bucovina, cum s-ar fi așteptat oricine, mai cu seamă cu melodiile populare din Muntenia și Oltenia”. (p. 443).

Mulți moldoveni de aici erau veniți din Ardeal și Oltenia.

O babă de lângă Doneț(sc) îi cântă lui C. Brăiloiu un cântec „moldovenesc” de la Jiu:

„Jiule, pustiule,

Seca-ți-ar izvoarele,

Să trec cu picioarele…”

Acestora sovieticii le spuseseră că ei sunt moldoveni, care provin de la slavi, spre deosebire de români, care provin de la… fasciști.

Propaganda antiromânească continuă, din păcate, și azi. Pictorul Leonid Popescu citea luna trecută pe un zid din orașul Kirovograd de lângă Bug, unde toți românii au fost rusificați demult, un înscris cu litere de un metru: „Румыны – фашисты!” („Românii sunt fasciști!”), înscris făcut poate chiar de strănepotul acelei oltence. 

Scopul diabolic al țării lui Pavlic Morozov de a convinge fiii și fiicele românilor că cei mai mari dușmani ai lor le sunt părinții și bunicii a fost atins.

În anii ’60 ai secolului XX toate școlile românești din dreapta Bugului au fost închise „la cererea părinților”, motivându-se că „limba moldovenească” nu are nicio perspectivă și-i face proști pe copii („reduc șansele de reușită în viață”). Cele din stânga Bugului fuseseră închise încă în 1938, invocându-se aceleași motive.

Închiderea școlilor, lepădarea de limbă, care devenise lepădare de sine, absența conștiinței „moldoveniei” lor, deportările, emigrarea de la sate în orașe, lipsa intelectualității naționale, căsătoriile mixte, umilința etnică („a te declara moldovan era ceva umilitor”, p. 451) etc. au dus la asimilarea drastică a acestora.

Anton Golopenția, studiind procesul de asimilare a consângenilor noștri de dincolo de Bug, prevede cu tristețe că „perspectiva de viitor care se configura în 1940 era ca în anii 1960-1970 trei sferturi din familiile moldovenești de la est de Bug să nu mai recurgă la limba română în comunicarea personală intimă.

Spre regret, aceste lucruri s-au întâmplat nu doar cu cele trei sferturi, ci cu toate patru. Asimilarea feroce a dus la dispariția celor aproape un milion de români din acele spații, urmașii moldovenilor de acolo fiind azi ucraineni, ruși, țigani etc., foști cetățeni sovietici, fără conștiință, fără neam, fără istorie, fără patrie.

În lipsa unui interes al Ministerului Învățământului din RSS Moldovenească, apoi și al celui din Republica Moldova, limba română a dispărut mai întâi din școli, apoi și din sate.

Primul meu învățător, Nicolae Sergiu Cocul, care venise în satul nostru din Ucrainca, sat de lângă Bug, din regiunea Kirovograd, îmi povestea că în anul când s-a închis școala moldovenească, în semn de protest, aproape toți copiii au abandonat școala, refuzând să se mai înscrie în clasele rusești.

Azi  doar numele unor localități de dincolo de Bug – Dunaevca, Voloșskoie (Voloșka), Șerbani,  Moldovca, Moldovanca, Moldovanscaia (regiunea Kuban) – mai vorbesc despre faptul că aici au locuit cândva români.

Cei peste 160 000 de moldoveni din circa 100 de sate din stânga Bugului, de care vorbise Anton Golopenția au dispărut în GULAG-uri, au fost rusificați, ucrainizați, mutați de acolo. Ca nu cumva România sau, Doamne ferește, Republica Moldova ar avea intenția să-i cotropească.

Din milionul de români de la începutul secolului XX au mai rămas vreo 260 000 în Transnistria, și ei – fără dreptul de a deschide gura.

După război, securitatea din România devenită comunistă, în frunte cu Gheorghe Pintilie (cu numele adevărat – Pantiușa Bondarenko, născut la Tiraspol în 1915), îi vor aresta și omorî în închisorile comuniste pe toți marii savanți care au făcut cercetări sociologice în stânga Nistrului – pentru că i-au întrebat pe moldovenii de acolo de cântecele lor, pentru că le-au dăruit cărți și alimente, pentru că le-au adus preoți pentru bisericile închise, pentru că le-au deschis școli, pentru că i-au ajutat pe mulți copii de acolo să se înscrie la Institutul Pedagogic  din Tiraspol, călăii lor învinuindu-i că, vorbind de sutele de mii de moldoveni care trăiau de la Nistru până la Oceanul Pacific, aceștia invocau pretențiile teritoriale ale României asupra teritoriilor sovietice.

Pentru Anton Golopenția, călăilor le-a servit drept rechizitoriu cartea sa, unică în toată istoria culturii noastre, intitulată „Românii de la est de Bug”.

Acesta văzuse în 1941-1944 salvarea sutelor de mii de moldoveni care abia dacă mai respirau românește în stânga Bugului, după ce, timp de sute de ani, și-au putut păstra acolo, între cazaci și tătari, limba, tradițiile și numele de moldovean – în efectuarea unui plan gigantic al unui schimb de populație cu URSS. Tot atunci el adunase circa 500 de cereri de venire în Basarabia, în sate abandonate de germani, a unor familii de moldoveni transbugeni.

Acest lucru nu s-a reușit, din păcate.

Și astfel, comunismul (din URSS, România, RSSM) i-a condamnat pe toți moldovenii de acolo la dispariție.

Am cunoscut-o pe Sanda Golopenția în 2006, când sosise la Chișinău pentru a lansa monografia tatălui ei „Românii de la est de Bug”.

Energică precum un argint viu, cu un trup firav care abia mai încape preamultu-i suflet, doamna Sanda Golopenția a mărturisit audienței că seamănă leit cu tatăl ei.

Și am avut impresia că atunci l-am întâlnit pe Anton Golopenția, cercetătorul care a privit prin lupa lacrimii sufletul acestei părți de neam românesc, care nu va muri de tot atâta vreme cât va mai putea fi regăsit în legendele, cântecele și cercetările sociologice așternute pe file de către distinsul Savant și Om de aleasă Noblețe Anton Golopenția.

Nicolae Dabija / UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.