Culoarul Timiș-Cerna are o poartă – Porta Orientalis, poarta lumii europene către Orient, amplasată Divin în dealul Domașnei la 540 de m, la cea mai mare altitudine al acestuia, apele celor două bazine spre nord – Timișul spre Sud Cerna. Cumpăna Apelor, spectaculoasa priveliște te îndeamnă să admiri întinsele meandre ale apelor munților și văilor și să te întrebi în care parte cumpănim. Cred în bucuria amândurora. Aici, parcă anume să întregească, maiestuoasă, natura domnește cu demnitate Troița Partizanilor căzuți pentru libertate, credință și a meleagurilor strămoșești. Aici se înalță revolta domășnenilor cât și a celor din jur. Rug aprins – focar de nestins al luptei împotriva unui regim dictatorial. Natura i-a înzestrat să-și iubească pământul, muncitori iubitori ai frumosului, credincioși și neîngăduitori cu cei care-i voiau priponiți. Acești oameni falnici și dârzi nu pot fi călcați în picioare, ei au în sânge tăria dacilor. Domașnea are 1861 de ani de atestare documentară (Dimitrie Roman, localnic, a cercetat și a auzit de un act – diploma pentru un oștean, Ivonerco, care a luptat pe meleagurile noastre.) Și noi am căutat pe mai departe și am găsit diploma pe care o publicăm în paginile gazetei noastre.
Începând de la luptele daco-romane și toate celelalte lupte din evoluția istorică din această zonă, amintim întru-un fel sau altul și participarea localnicilor, imprimându-se în ei setea de a fi luptători pentru pământurile lor. Cea mai încercată perioadă din viața comunei a fost când comunismul începea să se instaureze și ajungea în conștiința domășnenilor care luptaseră pe front în Rusia, faptul că se va ajunge a le fi luate pământurile, vor pierde credința, obiceiurile, tradițiile și că vor ajunge să mănânce la gamelă ca în colhozurile rusești. Împotrivirea și dârzenia era din ce în ce mai mare, ajungând ca Domașnea să fie considerată focarul rezistenței anticomuniste. Oamenii potrivnici au fost omorâți, împușcați, bătuți, schingiuiți, și au fost mulți.
Sacrificiile partizanilor vor fi descrise de domășneni în alocuțiunile de suflet în paginile publicației.
După atâta luptă și moarte, Domașnea a fost zguduită în simțuri și trăiri de obligația și forțarea sălbatică de a se înființa gospodăria agricolă colectivă (COLECTIV) și a dezmoștenit oamenii de pământuri, care pleaca de la încrâncenarea lor de a nu fi de acord cu politica noului regim. De altfel a fost singura comună de pe culoarul Timiș-Cerna care a fost colectivizată. A zdrobit educația, mentalitățile, tradițiile, iubirea de glie strămoșească.
În ciuda tuturor acestor lucruri, domășnenii nu s-au lăsat, au lucrat și în acele condiții deosebite și tot și-au trimis copiii la școli, ajungând ca organele de partid să-i aprecieze pentru destoinicia lor.
În 1972, primul secretar al Caraș-Severinului, prof. univ. dr. Trandafir
Cocârlea, a venit în comună, la o adunare a satului, pentru a aprecia vrednicia sătenilor, subliniind totodată și faptul că este singura comună din Banat, care din 500 de case, are cca 300 de domășneni cu studii superioare. Viața a mers înainte, bună-rea cum a fost, dar starea de spirit mergea și ea mai departe și în 1989, regimul a fost răsturnat, dictatura s-a terminat, pământurile au revenit oamenilor, dar acum era o altă bază, diferită de cea inițială, când au intrat în colectiv; nu mai dețineau utilaje, nu mai aveau nici forță de muncă și nici resurse financiare. De aceea, acum, e atâta nevoie ca domășnenii, atât cei de acasă cât și cei plecați, să creeze o stare de necesitate și armonie, de iubire a aproapelui, încât prin propuneri, soluții, întreprinzători, să redevină climatul cel dintotdeauna, de a fi mai buni, un model de sat european. Noi cei plecați să venim trimestrial sau de câte ori este nevoie în folosul obștei, iar cei de acasă să nu uite că noi îi iubim, stimăm și îi respectăm, că sunt și trăiesc în copilăria noastră, în dragostea noastră, în câmpurile unde păzeam vitele și că purtăm iarba verde de acasă.
Să vă dea Dumnezeu înălțare în suflet, spirit și muncă pe pământul părinților noștri.
P.S.
Mulți partizani erau plecați din sat la pădure. Ne erau prieteni, neamuri, nepoți, fii, cumnați, legăturile erau strânse între populația rămasă și cea plecată.
Cel mai greu le era cu hrana, alimentele ce trebuiau trimise și primite.
Securitatea urmărea în mod expres acest lucru, pentru a le tăia legăturile, mai ales în perioada de iarnă, la fiecare a doua-treia casă erau câte doi securiști.
Maistorul Jubereanu (condamnat la 10 ani de pușcărie), covaci, vecin cu noi, prietenul meu, mă lăsa să suflu cu burduful în foc, să topească fierul pentru potcoave.
M-a întrebat: -Pot să am încredere în tine?
– Da! Sigur că da, i-am zis.
– Drept?
– Drept!
Dimineața când m-am dus la școală, în ches (ghiozdan) mama mi-a pus și o felie de brânză. – Să nu te prindă ăștia, că ne bagă la închisoare! Ni-l ia pe tatătu și cine ne mai dă de mâncare?
Făcându-mi semn, mama mi-a spus: „asta e pentru doamna învățătoare, în rest, nici mort nu spui nimic!”
Am mers plin de griji, până când m-am apropiat de podul de la Benghia și m-am uitat în spate. I-am văzut pe cei doi securiști de la familia Țananău și am fugit spre moara mică, unde am pus brânza. Securiștii au trecut de pod, mă pierduseră, dar s-au întors, m-au văzut cum săream peste apă și mai să mă prindă. Eu am intrat pe gaura din gardul de nuiele și spini în grădina și curtea lu Guță, care era vis-a-vi de școală. Am ajuns în școală, în clasa mea, și n-a durat un sfert de oră că au și apărut cei doi securiști să întrebe învățătoarea dacă a întârziat cineva, la care ea a răspuns că nu a întârziat nimeni.
Ulterior am aflat că au luat la întrebări toată școală ca să afle cine cel pe care îl văzuseră. După terminarea școlii, ajuns acasă, i-am spus mamei că e în regulă și ea mi-a spus taci și dă-ți sfetăru jos că aista-i de școală. Eu m-am dus la Țananău, la Iosif Milu, mare taragotist, și prieten bun al partizanilor. Cum am intrat pe poartă, un securist mi-a și dat două palme, spune mă, cine ți-a dat brânza? Am început să plâng și nu am zis nimic, iar celălalt securist i-a spus să nu mă bată și mi-a dat două bomboane, să spun care coleg a dus brânza. Nu le-am spus nimic și atunci m-au luat, urcat și închis în pod. Am început să zbier, să plâng, s-o strig pe mama, în zadar.
Toți cei din casa lui Țananău nu aveau voie să ia legătura cu mine. Peste o anumită vreme, a venit mama și a fost imediat interogată privitor la brânza pe care au găsit-o la moara mică. Am auzit vocea mamei și strigam să mă scoată de acolo, fiindcă mă speriaseră că o să mă mănânce muronii în pod. (Bătea un vânt care cutremura acoperișul și ei strigau că vin maronii și că o să îmi ia scara să nu mai am cum să scap de ei.) Eu tot plângeam și zbieram că îmi era frig și mi-au dat o guneață veche, o cârpitură, să mă acopăr cu ea. Noaptea întreagă m-au ținut închis, am adormit sughițând de-atâta plâns și de frică am visat cele mai urâte lucruri.
Pe la 9-10 dimineața, au pus scara la pod, m-au dat jos și din nou m-au interogat.
– Ce tot mă întrebați de un lucru pe care nu l-am făcut?, le-am spus înfricat și răstit. Așa am pus capăt discuțiilor și mi-au dat drumul mie și mamei, pe care o ținuseră peste noapte într-o cămară.
Pe tata nu l-a lăsat frate-miu Petru să plece după noi, i-a spus așa: „Eu nu o să mulg vaca, că dacă pleci te oprește și pe tine.”
Ani de zile, până la o vârstă, în jur de 30 ani, nu am putut să dorm singur și dacă nu era nimeni cu mine, dormeam cu lumina aprinsă și tot visam muronii.
Dacă pe mine m-a afectat atât, această mică întâmplare din copilărie, ce traume a putut să producă acest regim oamenilor care trăiau ca să lupte împotriva lui.
Prof. univ. dr. Ilie Ștefan Domașnea