default-logo

„Iarna pe uliță”

Țin minte că în școala primară, la ora de arte plastice, ni se cerea mai totdeauna să pictăm „cum v-ați petrecut vacanța de iarnă”. Eu îmi alegeam o scenă cu un om de zăpadă sau o bătaie cu bulgări, ceva simplu, dar plin de voioșie. Am amintirea unor ierni pline de farmec. Țin minte că atunci când umblam cu colindul în frigul puternic, ne încălzeam alergând din poartă în poartă, veneam acasă cu obrajii roșii. Eram obosiți dar veseli.

Am o amintire din orașul natal, pe un derdeluș făcut dintr-un munte de pământ, pe șantierul unde se construia Teatrul Național. Eram mândră de viteza pe care o prindeam când mă dădeam cu săniuța! Cred că acolo am învățat să mă descurc, ba chiar să fiu independentă.

Câțiva zeci de ani mai târziu am plecat în Canada. Era toamnă și la scurtă vreme după sosire, pe data de 2 noiembrie, a fulguit prima dată. Ninsoarea nu a fost însă întâmpinată cu aceeași veselie, țin minte că m-a surprins  comentariul  cuiva, resemnat: „Începe iar” – asta în contrast cu primirea entuziastă a  primei zăpezi, acasă, când prindeam fulgii din zbor, cu brațele deschise.

Am petrecut primele luni din Canada la Ottawa, unde iernile sunt grele. Cineva ne-a spus chiar că „o să vă înghețe măselele din gură”. Frigul s-a dovedit neiertător, dar lumea se încălzea patinând pe canalul Rideau, un canal ce străbate capitala canadiană, înghețat bocnă pe timpul lunilor hibernale. Părea că tot orașul era pe canal, unii împingeau și cărucioare de invalizi… Acolo am avut parte de câteva zile senine și însorite (deși geroase). Tot pe canalul Rideau, dar seara, primul-ministru de atunci și-a rostit discursul oficial, timp în care noi patinam să nu înghețăm… Rețin chiar că imediat după terminarea discursului și a focurilor de artificii, toată lumea a dispărut ca prin minune, în subsolurile din apropiere. Atât era de frig!

Cum eu venisem în Canada cu un băiețel de 5 ani, mi-am dat seama că o altă diferență dintre cele două țări (cea de origine și cea adoptivă) era legată de felul cum erau tratați copiii. Noi eram obișnuiți cu cheia de gâtul copiilor mai mari, dar în Canada era ilegal să lași un copil singur, oricât de puțin, până la 12 ani – ci trebuia să aibă un babysitter (adică cineva care să-l însoțească tot timpul). Așa mi-am explicat că nu am zărit picior de copil jucându-se pe stradă, erau ori de mână cu vreun adult, ori se dădeau jos din mașinile conduse de ei.

Constat însă că acest lucru s-a schimbat o dată cu venirea pandemiei – și nu în sensul așteptat, îmi pare că celor mici li se dă acum mai mult frâu liber… De când se face școala acasă, grupuri de copii bat mingea pe stradă, cum era în copilăria noastră. Acum vezi copii de vârste diferite jucându-se împreună, nu mai stau doar cu cei de aceeași vârstă.

Cum anul acesta Crăciunul a adus zăpadă (White Christmas), văd pentru prima oară că dealul din apropiere e plin de copii cu săniuțe, chiuind de bucurie, așa cum era și la noi odată.

Regăsesc aici bucuria copilăriei de altădată, căreia îi dusesem dorul. Suntem în mijlocul unei pandemii, fără de care, probabil, fiecare copil ar fi fost dus la daycare (un fel de cămin) și apoi condus cu mașina, după serviciului părinților, până la ușa casei, de unde ar fi mers înăuntru, fără să aibă timp sa ia o gură de aer. În acest White Christmas, însă, mai mult decât în oricare vacanță școlară, aud chiote de veselie ce răzbat dinspre derdeluș. Acum vezi copii de vârste diferite jucându-se împreună, nu doar cei de aceeași vârstă. Se cunosc între ei, se întâlnesc în grupuri. Nevoia de copilărie activă, gălăgioasă, necenzurată se manifestă în pofida pandemiei (sau poate tocmai de aceea). În ciuda constrângerilor, e o dorință de fericire neîngrădită, așa cum mi-o aduc aminte… așa cum era iarna pe ulița copilăriei mele.

Milena Munteanu / UZPR

Toronto, Canada

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.