Ziua de astăzi, a doua zi după Botezul Domnului, este închinată preamăririi Sfântului Ioan Înaintemergătorul, ca unul care, botezând pe Mântuitorul în Iordan, a descoperit cel dintâi lumii, după semnul ce i se dase de sus, că Domnul Iisus este cu adevărat Mesia, Marele Trimis al lui Dumnezeu, Mesia cel așteptat de toată lumea și de noi, să vină să ne curețe, să ne sfințească, să ne lumineze, să ne primească viața și ființa noastră de oameni, mereu și de-a pururea și să ne mântuiască.Dar Sfântui Ioan a fost Prooroc și un Înaintemergător față de Mântuitorul Iisus, în toată viața și strădania lui. Mai întâi, Sfântul Ioan este pecetluit cu această chemare încă de la venirea lui pe lume, printr-o naștere minunată și vestit de înger (Luca1,17,76); apoi, încă de foarte tânăr, el este un Prooroc al pocăinței. El iubește înfrânarea și viața aspră din pustia Iordanului. Aici trăiește el, predică, mărturisește și botează în Iordan, pe cei care cred în el (Luca 3,1-6; Matei 3, 2-6); predica lui era: schimbarea vieții; întoarcerea la Dumnezeu și împăcarea cu El, pentru a primi viața nouă pe care o aduce Împărăția lui Mesia: „Pocăiți-vă că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 3,2). El este cel dintâi care face ceea ce predică, prin înfrânarea și viața grea pe care o duce. Îmbrăcat în haină aspră, de păr de cămilă, nemâncând pâine, nici bând vin (Matei 3,4; Luca 7,33), hrănindu-se doar cu lăcuste și miere sălbatică, precum un adevărat înger în trup, cum îl arată unele icoane; Botezul lui Ioan nu era botezul nostru al creștinilor. El însuși făcea deosebirea între cele două botezuri: „Eu vă botez cu apă spre pocăință. Mesia va boteza cu Duh Sfânt și cu foc, spre mântuire (Matei 3, 11). Dar Sfântul Ioan, și pentru botezul său, cere „roadă vrednică de pocăință” (Matei 3,8), dragoste de oameni, milostenie, dreptate, omenie, osândind pe fățarnicii care-l ispiteau, cărora el le spunea „pui de viperă” (Matei 3,7); atât de mare faimă de prooroc al Domnului își atrăsese Ioan, că mulți se întrebau: „Nu cumva Ioan este Hristos-Mesia?” Iar Ioan le răspundea: „Nu sunt eu Hristos. Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui. Sunt solul trimis să gătesc calea înaintea Lui, Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L știți, Care este mai mare decât mine și eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor Lui. Și tocmai pentru aceasta am venit, botezând cu apă, ca El să fie cunoscut în Israel (Ioan 1,31);
Mântuitorul însuși cinstește pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Prooroc al Domnului. Vorbind despre Ioan, Mântuitorul spune: „Ce ați ieșit să vedeți în pustie? Un prooroc? Da, vă spun, dar și mai mult decât un prooroc. Adevăr vă spun că, între cei născuți din femeie, nu s-a sculat unul mai mare decât Ioan Botezătorul” (Matei 11,7-11). Iar dovada cu fapta este că Iisus S-a lăsat botezat de Ioan, în Iordan. În toată Evanghelia, dealtfel, Ioan este pentru Mântuitorul, un martor al lui Dumnezeu, de mare încredere; momentul de culme, din viața Sfântului Ioan a fost, însă, momentul când, botezând, Ioan descoperă, în sfârșit, printre oamenii din vremea lui, pe Hristos-Mesia, în persoana Domnului Iisus, după semnul ce i s-a încredințat: „Am văzut Duhul pogorându-se, din cer, ca un porumbel și a rămas peste El. Și eu nu-L cunoșteam pe El, mărturisește Ioan, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: „Peste Care vei vedea Duhul pogorându-se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Și eu am văzut și am mărturisit că Acela este Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1, 32-34).
E ceasul din viața Sfântului pe care-l prăznuim astăzi, la 7 ianuarie. E ceasul când Ioan înțelege că, la Botezul său în Iordan, Domnul Hristos era, de fapt „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan, 1,29), Care S-a botezat, adică, pentru noi, El fiind fără de păcat; dar, însăși slujirea Sfântului Ioan față de Mântuitorul, din clipa aceasta, se schimbă și se face o fierbinte dăruire pentru Domnul Iisus, până la jertfă. Așa, pe doi din cei mai buni ucenici ai săi, Sfântul Ioan îi îndeamnă să se ducă și să urmeze pe Domnul Iisus (Ioan,1,35-40). Iar, când câțiva din ucenicii săi încearcă să deștepte o pornire de invidie în inima învățătorului lor, față de Mântuitorul, Sfântul Ioan, printr-o zguduitoare înălțime de suflet, le răspunde: „Un om nu poate să ia nimic, dacă nu-i este dat de sus. Cel ce vine din cer este mai presus de toți. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”. (Ioan,3,27-31); și, iată, acum, și sfârșitul. În lupta lui pentru trezirea sufletelor, Sfântul Botezător nu putea să nu se întâlnească și cu păcatul cel mai scandalos din țara sa: regele Irod Antipa își izgonise legiuita soție și trăia acum cu Irodiada, soția fratelui său Filip.
Ioan îi zicea: „Nu se cade, rege, să ai femeie pe soția fratelui tău” (Marcu 6,18). Dar mânia Irodiadei nu dormea. Mai întâi, ea a căpătat de la Irod, arestarea lui Ioan și întemnițarea lui la Maherus, dincolo de Iordan. La ospățul din ziua nașterii lui Irod, fata Irodiadei, însă, a dansat atât de plăcut, că regele i-a făgăduit orice-i va cere. Și, astfel, prin dansul fiicei sale, Irodiada a avut pe tipsie, de la rege, capul marelui Prooroc. Prietenul Mirelui s-a mutat la cer, ca Mucenic al Legii Domnului.