Eminescu și Caligrafia / Cine este „Quintus Fixlein” ? 

               Mitul  „poetului nepereche” pare a fi o creație relativ recentă, construită de posteritatea recunoscătoare, în elanul fără margini al  unei renașteri spirituale, afișate ostentativ de o Românie de curând intrată în familia națiunilor europene civilizate, afirmate la sfârșitul secolului XIX și începutul veacului următor.

      În realitate, personalitatea complexă a lui Mihai Eminescu nu este nici pe departe rodul unei imaginații născând himere efemere, ci este un „dat” în sine, nefardat de fantasme și proiecții artificiale. Dovezile sunt numeroase, meritând a fi sintetizate într-un tablou cât mai cuprinzător, care să sistematizeze complexitatea preocupărilor și contribuțiilor acestuia în varii domenii ale cunoașterii umane.

       Talentul eminescian (categorie artistică nesondată în profunzime, decât sub aspect literar și jurnalistic), este un tezaur plurivalent și prolific, exprimat amplu, în infinitatea laturilor sale constitutive.

        De altfel, cuvântul „talent” are o origine străveche. Latinii foloseau forma „talentum” (de la care l-au preluat francezii, românii, germanii și alte neamuri), împrumutat din Grecia antică (greaca veche: τάλαντον „scală, balanță„), reprezentând o unitate de măsură, atât cantitativă, cât și valorică.

       La Atena, un  „talant” avea valoarea a 9 ani de muncă de înaltă calificare (sculptori, filosofi, savanți) ! 

    Talantul, ca  unitate a valorii este menționat și în Noul Testament, în Parabola talanților (Ev. Matei 25, 14-30), pericopă cu sensul: „ Nu ceea ce ai contează, ci ceea ce dai” . 

       Or, Eminescu este unic nu prin harurile ce i-au fost conferite de Creator, ci prin ceea ce a dăruit el semenilor lui. Din acest punct de vedere, talentul eminescian este o avere, un tezaur neprețuit! 

        Am putea spune că este o comoară, o vistierie inepuizabilă. Extrapolând, Mihai Eminescu este, prin erudiție, „tezaurul” de neprețuit al națiunii noastre.

        De aceea, vrem să privim acum asupra unuia dintre „talanții” lui Eminescu, neanalizat îndeajuns până acum: scrisul, ca redare ideografică a cuvântului rostit, dar și ca expresie a frumuseții grafice a mesajului în sine. 

   În neogreacă  καλλιγραφια  (kalligráphia:  kállos,  frumusețe și gráphein, scriere, în franceză  calligraphie) desemnează arta și deprinderea de a scrie frumos.

        Eminescu scria frumos, și la propriu și la figurat, încă din adolescență. Prima lui ocupație a fost aceea de copist. A fost copist practicant la Tribunalul din Botoșani (5 octombrie 1864 – 5 martie 1865), pe o leafă măricică pentru un adolescent de numai 14 ani, de 250 lei pe lună; urcă repede în ierarhie, urmare a scrisului său impecabil, în treapta de „scriitor al cancelariei” (am spune azi grefier); în sfârșit,  trece în administrația publică, cum s-ar spune, consemnat în documente ca având funcția de „Secretar la Comitetul Permanent al Consiliului Judeţean Botoşani”. Aici, junele cu scris frumos redacta și transcria scrisori sau procese verbale ale ședințelor de consiliu.

       Îl întâlnim apoi sufleur și copist în trupa de teatru condusă de Iorgu Caragiale,  aceeași ocupație având-o și în  trupa actoricească organizată de Mihail Pascaly  și, în sfârșit, prin intervenția acestuia, ajunge sufleur și copist al primei scene a țării, unde are prilejul să îl întâlnească pe I.L. Caragiale.

        Ceva mai târziu, pe vremea când nu se foloseau mașini de scris, tânărul student Mihai Eminescu redacta caligrafic textele documentelor Oficiului diplomatic român de la Berlin.

       Arhivele Naționale, Biblioteca Academiei Române,  bibliotecile universitare de la Iași sau Cluj, sau depozitele unor instituții de cultură (Centrul Național de Studii Mihai Eminescu de la Ipotești, etc) păstrează eșantioane de scris caligrafic, reprezentând documente oficiale, purtând semnătura lui Mihai Eminescu (unele chiar nesemnate, cum sunt cele aflate în Arhiva Ministerului de Externe de la București.)

         Scrisul poetului a fost analizat din perspectivă grafologică de către profesorul dr. Lucian Ionescu, acum aproape trei decenii  (vezi L. Ionescu Expertiza Criminalistică a Scrisului, București, 2010), punând în evidență caracteristicile esențiale ale fabulosului scris eminescian, sub aspect estetic și artistic propriu-zis.

         Concluziile specialistului: grafismul lui Eminescu poate fi definit ca fiind îngrijit, descifrabil, fără omiterea punctuației, cu o vădită atenție pentru punerea în pagină, așa cum procedează un copist. De asemenea, formele literale sunt marcate de unele modele specifice epocii, mai ales de majuscule, precum și alte elemente (legăturile finale), ele dovedind o maximă spontaneitate și naturalețe, care imprimă grafismului originalitate. 

          O altă direcție de cercetare a fost aceea a analizei semnăturilor lui Mihai Eminescu, prin care s-ar putea identifica locul și data unui anumit manuscris, comparând semnătura manuscrisului cu dată certă, stabilită anterior, cu o altă semnătură, aflată pe un manuscris nedatat sau nelocalizat, știind că semnătura are o anumită stabilitate în timp, dar și, în anumite condiții, o evoluție ce poate fi analizată din punct de vedere tipologic.

          În continuare, vom prezenta cititorilor specimene de scriere caligrafică eminesciană, aflate în tezaurul de manuscrise al  Bibliotecii Academiei Române.

       Vom excepta, totuși, din acest articol grafismul unor alfabete specifice unor limbi străine (arabă/turcă, greacă sau sanscrită, pe care Eminescu le cunoștea și le reproducea ca un cunoscător avizat, dar pe care le-a folosit doar sporadic).          

        Reproducerile de mai jos reprezintă eșantioane din manuscrisele Poetului, fiind exemple de scris arhaic, care reproduc litere medievale, admirate de Eminescu în codice istorice străvechi, manuscrise sau documente redactate în scriere chirilică.

      Aceste litere ornate artistic nu sunt simple copii, ci pur și simplu sunt creații eminesciene proprii, pornind de la un anumit model tipologic.

           În continuare, prezentăm eșantioane de scris caligrafic, ”încercări din condei”, în care observăm acribia cu care autorul redă numele propriu,  cel al României, dovedind o măiestrie îndelung exersată și un mare rafinament grafic.

        De remarcat faptul că, pe aceeași filă de document,  întâlnim și exemple de scris greu inteligibil, aproape stenografic, greu de descifrat, desemnând nume de persoane sau toponime având o anumită semnificație: RHODUS ! 

  Explicația cuvântului RHODUS: În limba latină avem expresia „Hic Rhodus, Hic Salta”, cu traducerea: Aici este Rhodos, aici sări ! cu înțelesul ”Arată aici ce poți, demonstrează aici ce poți face”. Expresia a fost preluată dintr-o fabulă a lui Esop, explicată de Erasmus din Rotterdam, la anul 1500, în opera sa ”Adagia” dar notorietatea este datorată lui Hegel, care o analizează în Prefața la celebra sa lucrare „Bazele Filosofiei Dreptului” . Friedrich Nietzche apelează la aceeși formulă, „Hic Rhodus, hic salta”, denumind astfel unul dintre aforismele sale.

      În facsimilul de mai sus (Mss. 2289,  prezent în lotul de manuscrise eminesciene donate de T. Maiorescu Academiei Române în 1902) observăm o altă combinație interesantă: scriere caligrafică, alăturată unor schițe sumare desemnând chipuri de personaje.

       Deși aici, în acest manuscris, predomină semnele grafice, întâlnim și textele unor poezii, precum „Pe aceeași ulicioară”, „O rămâi”, „ Le Baron des Trois Étoiles” etc. precum și texte de înțelepciune din care cităm: „Oamenii învăţaţi dar fără talent propriu, adică purtătorii ştiinţei moarte, mi-i închipuiesc ca o sală întunecată cu o uşă de intrare şi una de ieşire. Ideile străine intră printr-o uşă, trec prin întunericul sălii şi ies pe cealaltă, indiferente, singure şi reci… Capul unui om de talent e ca o sală iluminată, cu pereţi şi cu oglinzi. De afară vin ideile într-adevăr reci şi indiferente. Dar ce societate, ce petrecere găsesc! (Mihai Eminescu, Mss. 2289).

      În esență, Mss. 2289 excelează prin prezența unor desene simpliste înfățișând personaje feminine. Desenele manuscrisului amintit sunt redate schematic, fără intenția de a reproduce identic imaginea unei persoane care a jucat un anumit rol în biografia sa ci, probabil, este expresia unei obsesive amintiri, păstrate vag, din care s-a născut doar chipul simbolic al unei femei. Poate fi oricare dintre muzele sale, important este sexul feminin, redat dintr-o singură trăsătură.

      În Mss. 2289 descifrăm două cuvinte, scrise repetat: Quintus Fixlein ! Ce reprezintă acest misterios nume ? Cercetând literatura secolului al XIX-lea, întâlnim capodopera „Viața lui Quintus Fixlein”  (Leben des Quintus Fixlein, 1796), redat în manuscrisul eminescian Mss. 2289 sub forma Quintus Füchslein. Lucrarea aparține lui Jean Paul  Friedrich Richter,  cunoscut și sub numele Jean Paul (1763-1825).

       Acest scriitor important, care a impus în vremea sa romanul  în literatura germană, ca specie literară,  este un romantic autentic, în operele sale existând o alternanță perfectă a planului real cu cel imaginar, o combinație subtilă, discretă și treptată a ironiei acide, a ironiei romantice (witz) cu efuziunea lirică

      Criticii au observat multitudinea de asociații sufletești neașteptate, cu tonalități și caractere puternice, pronunțate. Creația acestuia s-a remarcat prin atmosferă, sensibilitate și subtilitate stilistică.

  1. Călinescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga și alți critici au subliniat faptul că Mihai Eminescu a fost influențat în opera sa de marii romantici germani: Novalis, Goethe, Lenau, ca să oferim doar câteva nume, dar și de prozatorii E.T.A. Hofmann și Jean Paul. Între opera acestuia din urmă, Hesperus, și nuvela Cezara (M. Eminescu) se poate face o paralelă interesantă. 

        Reveria, călătoria astrală, folosind drept combustibil iubirea, este o temă prezentă de asemenea în „Sărmanul Dionis” dar și în „Viața lui Quintus Füchslein”.

       Acest roman, citit de Eminescu în original, a fost tradus și în limba engleză de Thomas Carlyle (1795-1881), unul dintre cei mai influenți scriitori ai secolului al XIX-lea, specializat în cultura și literatura germană, din care a tradus copios.

         Nu ni-l închipuim pe Eminescu caricaturist, nici măcar grafician, însă aceste desene exprimă, aparent, o preocupare necunoscută a lui Mihai Eminescu: desenul!   

     Toate aceste grafii par în zilele noastre expresia unei simplități rafinate, de un modernism impresionant.

          Aici, în acest manuscris, întâlnim o subtilă  creație abstractă, ce poate fi oricând un afiș modernist, sugerând ideea de muzică, de note muzicale, sau de scriere Picassiană !

        Facsimilele următoare prezintă creații grafice asemănătoare unui poster modern sau sugerând o copertă de revistă sau carte („cover page”) din zilele noastre, rezultat al unei compoziții grafice elaborate, formate din alăturarea unor semnături, a unor perechi de litere în stil floral, artistic redate, trădând talentul Poetului de copist, de scrib sau de grafician, avant la lettre !

        Sunt în arhiva manuscriselor eminesciene de la Academia Română zeci și zeci de asemenea specimene grafice, dintre care noi am selectat doar câteva, ce ar merita reunite sub formă de Album, pentru a prezenta astfel o altă fațetă a talentului plurivalent al lui Mihai Eminescu. 

Tanța  Tănăsescu /  UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.