Motto: Val înspre val alergând / ce rază de lună lucind… // În sine însuşi ningea / cu negri fulgi de zăpadă… // Frig al ninsorii rechemat în nori… (N. Stănescu, Poeme, „Eminescu adolescent”, „Eminescu matur”, „Eminescu ultim”)
Un inefabil şi apropiat fiecăruia, Eminescu a fost perceput de Nichita Stănescu ca o paradigmă specifică a creatorului român, precum un Meşter Manole întrupat de jertfit pe o Catedrală de cuvinte.
Şi va continua din peniţă tuşul trăsăturilor începute altăoară de Maiorescu, Iorga, Lovinescu, Călinescu, Noica ș.a.
Interior precum o inimă, Eminescu este, pe cât de firesc, pe atât de inedit, pe cât de citit, pe atât de înţeles.
Paşii poetului
Aradul anilor 1868 era de un pitoresc aparte. Clădiri scunde se adulmecau printre coşuri de fum ivite din acoperişuri în formă de suliți, iar în lăptoasa matcă de oraş al palatelor de vârste şi stiluri aparte se ivea bulevardul teilor mijiţi sub corola frunzelor florale.
Despre Trupa de teatru Pascaly, care a poposit la Arad în 20 iulie/1 august 1868 şi care a rămas preţ de peste o lună aici, circulă mai multe opinii.
Reprezentaţiile teatrale se dădeau în clădirea teatrului clădit în 1817, iar motivul prelungirii şederii trupei la Arad ar fi, odată faptul că doamna Pascaly născuse în turneu, iar, mai apoi, se îmbolnăvise domnul Pascaly.
Arădeni, şirieni, spectatori de toate neamurile au luat cu asalt sala de spectacole la piesa „Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni” de D. Bolintineanu. Eminescu era aşezat în cuşca sufleurului, îmbrăcat lejer, din cauza unei veri toropitoare, dar cel mai important moment la Arad a fost întâlnirea de la hotelul Crucea Albă, cu Iosif Vulcan, dar şi în casa cu numărul 2 de pe actuala stradă Desseanu, dat fiind faptul că Iosif Vulcan se cunoştea cu Ioan Popovici-Desseanu, proprietar şi susţinător fervent, ideatic despre tot ceea ce incumba teatru.
Şi, cu toată diferenţa de vârstă dintre Eminescu şi Vulcan, acesta ar fi manifestat o atitudine ocrotitoare faţă de mai tânărul Eminescu în cele una-două scurte întrevederi arădene.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre Ioan Slavici, care, preocupat de susţinerea examenului de bacalaureat, 12 august, la Baia Mare, nu a participat la reprezentaţiile teatrale de la Arad, aşa că, peste un an abia, cei doi se vor cunoaşte tocmai la Viena.
Se cunosc şi câteva incursiuni ale poetului prin Arad, fie admirând clădiri impozante, Teatrul Vechi, devenit mai apoi Cinematograful Urania, şi Hotelul Ardealul, fie Strada Domnească, azi Eminescu, hotelul şi restaurantul Cornul Vânătorilor, azi Cerbul Albastru, datând din 1860, fie fostul sediu al revistei Tribuna, edificiu în care între 1871-1881 a funcţionat redacţia revistei Gura Satului condusă de Mircea Stănescu, contemporană poetului. Este posibil să se fi plimbat în vara lui 1868 şi în Parcul Eminescu de azi, cu atât mai mult cu cât, îl îmbia răcoarea apei Mureşului sau cupola Cetăţii devenită închisoare pentru revoluţionarii de la 1848 şi loc unde au fost executaţi cei treisprezece generali. Şi, dacă a fi să dăm crezare şi altor mărturii, este posibil ca Eminescu, în plimbările sale prin oraş sau împrejurimi, să fi cules folclor autentic, legende, snoave, poveşti locale, balade sau doine, să asculte muzică de fanfară sau să admire oraşul atât ziua, luminat de raze solare, cât şi noaptea, împânzit de lumini.
O altă Cetate, de data aceasta spirituală, vizitată de Eminescu ar fi Biserica din satul Micălaca, de atunci, atestat documentar în 1135. Aşezare pe maluri de Mureş, Micălaca era, totuşi, o aşezare, după consemnările unui cronicar ungur, 1720, cu rânduri de case cu aspect românesc, cu oameni gospodari şi, care, mânaţi de dorinţa de a avea un lăcaş de cult, astfel lucrările de înălţare, conform libertăţii confesionale, începute în anul 1841 au durat patru ani. Interiorul a fost pictat de Nicolae Alexici, cursant al Academiei de Belle-Arte, Viena, un pictor referenţial în arta decorativă de rit bizantin şi care, în 1868 s-a angajat să termine lucrarea în patru ani. Mărturii grăitoare sunt şi acelea care se referă la faptul că Eminescu a pledat pentru frumuseţea locurilor şi a plecat pe jos înspre Micălaca (Mircea Micu).
Flămând, zdrenţuit, lipsit de adăpost şi răbdând în ger, el era acelaşi om senin şi veşnic voios, pe care-l ating numai mizeriile mai mici ale altora. (Ioan Slavici). Se pare că Eminescu ar fi poposit şi la Nădlac, în august 1868, într-un răgaz de pauză, fiind invitat cu Trupa Pascaly să joace şi în provincie, adică în localităţi unde mişcarea teatrală cunoştea efervescenţa anilor. Astfel, la Nădlac, la invitaţia preotului Vichentie Marcovici, care se preocupa cu promovarea culturală a ASTREI, trupa de teatru Pascaly ar fi ajuns cu pluta pe Mureş (informaţie Vasile Popeangă (în) De la Nădlac la Alba Iulia, Gabriela A. Marco, Arad, Ed. Tiparniţa, 2018, pag. 81-82).
Florica R.CÂNDEA / UZPR Arad