default-logo

Tânărul se numea Mihai…

Pe vremea aceea, în 1866, eram elevă la „Şcoala de fete” din Cernăuți. Aveam 16 ani, două codiţe împletite din părul meu şaten bătând în blond şi un trup plăpând, subţire, care te aşteptai – cel puţin aşa credea mama  mea, săraca! – să se frângă sub greutatea trăistuţei de şcoală. Doar  uniforma mă mai împlinea puţin! Un sarafan bleumarin care îmi ajungea până la rotulă, completat de  o bluziţă albă, de pantofi negri fără toc şi ciorapi  albi lungi până sub genunchi. 

În drumul meu spre casă mă opream adesea în parcul orașului.  Acolo mi-era tare bine! Atât de miraculos foșneau frunzele copacilor, atât de neînţeles şi de chemător, încât, eram cu totul absorbită de cântecul lor. Nu ştiu cum se făcea, că adeseori  îmi sincronizam popasurile de sub umbrare cu cele  ale unui călător. Un tânăr fascinant. Inexplicabil, deşi timidă şi sperioasă, ori de câte ori îl zăream, privirile mi se agăţau incontrolabil de chipul lui. Un chip prelung şi palid, de o paloare serafică, încadrat de plete negre,  buclate şi rebele, care-i mângâiau obrajii şi umerii la fiecare mişcare a capului. Ochii  lui? … nişte ochi în care nu reuşeam să mă uit niciodată! De aceea, n-am apucat să le descifrez culoarea. Dar  le  simţeam prezența! Şi asta mă liniştea şi neliniştea, deopotrivă! Îi ghiceam când scrutători, când blânzi mângâietori, când arzători, când goi ca nişte porţi spre neatins.

Inconștient, fascinată de ființa lui până la absorbție, am început să-l caut. Să-l caut mereu. Să ”ne” fixez ”întâlniri”, de care știam doar eu și la care veneam, desigur, numai eu. Le fixam cu teamă și bucurie,  vrând și nevrând, venind și fugind de la locul stabilit. Mi-aş fi dorit să-l găsesc de fiecare dată. Chiar şi pentru câteva secunde. 

Ce știam despre el? Tânărul studia la „Şcoala de băieţi ”, din  același oraș cu mine şi se numea Mihai. Mihai Eminovici ! Scria în revista școlii gimnaziale de băieți,  ”Rândunica”. Citeam cu nesaț din poezia lui, ”Poetul”: ”Gânduri  multe ca furtuna /A cuprins  o minte mare,/ Frământând ca-n totdeauna / Praful lumii spre creare.” Citeam și cuvintele lui mă răvășeau. Asemeni apariției lui nepământene… În sufletul meu îmi stabilisem locuri și timpi în care ar fi fost posibil să-l văd. După ore,  porneam în cale-i. De câteva zile, veneam la „întâlnire” punctual, ca  pentru  lecții. Veneam la „întâlnire”… singură. În prima zi a absenţei lui, am aşteptat aproape două ceasuri. De la şcoală, picioarele mele – cunoscând bine drumul – o luau aproape în galop, fără să mă întrebe dacă vreau, spre locul cunoscut: parcul.

Mi-e atât de bine pe aleile lui…Oricâtă emoţie mă încearcă, oricât de mult tresar la fiecare sunet sau zgomot, oricât aş fi de obosită, oricât aş fi de tristă, oricât de strânsă mi-ar fi inima, în parc mi-e atât de bine!

Nici nu ştiu să spun ce fac aici pierdută cu orele. Ştiu doar că le petrec într-o aşteptare plăcută. Arareori remarc trecătorii. Îi remarc pentru că mă simt iscodită. Asta  mă tulbură de tot şi îmi doresc să dispar pe loc, ca mărgica albastră din poveste. Când înspre mine răzbat frânturi de vorbe, din care nu pricep nimic… „frumoasă…, ireală…, fascinantă” realizez cu spaimă că sunt singură şi-n gândul meu îl chem, îi chem prezenţa ca să mă pun la adăpost…

                                                          ***

Îmi aduc aminte și retrăiesc stările, ca și când n-aș fi crescut între timp.

În 1866 a murit profesorul lui drag, Arune Pumnul, iar Mihai Eminovici a pornit scrierea unei cărțulii școlărești  în Cernăuți , ”Lăcrămeoarele învățăceilor….” Poezia sa ”La mormântul lui Aron Pumnul”, conținută de revista învățăceilor, a fost apoi tipărită în revista ”Familia”, condusă de  Iosif Vulcan de la Oradea, un oraș din Transilvania.

”Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, / Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ …”

Îl urmăream cu sufletul la gură și cum aflam ceva nou despre el mă repezeam pe străzile pe care știam că ar putea  fi ca să-l zăresc măcar. Iar apoi…

Apoi, în anul 1868,  tânărul Mihai, cel cu ochii nedefiniți  de neputința mea de-a mă reflecta în ei, deja  major, a hotărât să-și  ia o porție hoinară de libertate și să  urmeze una dintre cele mai mari trupe de teatru românesc ”Pascali”. Iubea teatrul. Era activ  în trupa  ”Tardini  Vlădiceanu”  în care  avea roluri multiple de ”actor, regizor, sufleur. Scria texte pentru scenă.

Acum îmi plânge  inima! 

Va pleca cu trupa în  țara  cea românească de dincolo de  Carpați, la frații din Transilvania. Sufleur. După câte îl cunoșteam,  nu cred că va  avea doar acest ”rol”! Sigur îl entuziasma gândul că vor juca acolo pentru prima dată, oficial, în limba română, limba pe care o iubea cu patimă, că va ajunge la  frații lui  oropsiți de sute de ani de un neam străin. Auzisem că  artiștii vor porni  în turneu. Între colegi se vorbea că Mihai, Mihai – ”Poetul gimnaziștilor cernăuțeni” – scrisese chiar câteva texte pentru dna Pascali și că acest mare turneu în Transilvania va cuprinde spectacole la Arad, Oravița, Timișoara și Lugoj.Va lipsi mult… M-am înfiorat. 

Și-n fierbintea vară a anului 1868, chiar la începutul lunii August, Mihai Eminescu  a cunoscut pământul acela românesc. Nu-mi pot imagina ce freamăt a fost în sufletul lui…

În fiecare dintre orașe au fost primiți cu mare entuziasm. Dar, mi-a rămas mai apăsat în minte Aradul. Poate pentru că  orașul vestic are un nume muzical, deschis, parcă predestinat  abordării. Așa îl resimt. Oricum n-am fost în niciunul dintre orașele acelea! Dar el a fost…Spectacolele trupei Pascali s-au anunțat în ziarele vremii, care nu erau românești.  Nu existau. Doar  nemțești și ungurești. Transilvania era sub stăpânire austro-ungară din 1867. Reprezentațiile teatrale au devenit sărbători ale limbii române.7 spectacole a  jucat,  în  1868, trupa Pascali  la Arad!7 oficiale și încă 2 la cererea publicului. 

Să trăiești euforia aceea românească…

În ziua de 23 august 1868, ziarul unguresc ”Alföld” spunea: ”… prestația lor a fost răsplătită cu nenumărate bisuri, buchete și coșuri de flori, care de care mai frumoase. Aradul, credem noi, va rămâne printre amintirile  cele mai plăcute ale acestei trupe de teatru.” 

Trupa a petrecut în acest oraș cam trei săptămâni din 1, în 27 August.Timpul a fost suficient ca Mihai să cunoască frumusețile urbei arădene: Teatrul ”Hirschl”, locul unde s-au ținut reprezentațiile, Faleza Mureșului, Primăria, ”Preparandia”, Hotelul ”Crucea albă”, Casa ”Desseanu” ultimele  gazde ale  poetului. Ambele destinații istorice.

Teatrul ”Hirschl” sau Teatrul vechi –  un edificiu splendid, construit în stil baroc și ridicat între anii 1816 -1817, la inițiativa comerciantului de origine vieneză Iacob Hirschl, este socotit drept cel mai vechi edificiu de teatru permanent din țară. Aici au avut loc spectacole în limbile maghiară, română și germană, înainte de venirea trupei Pascali. La 27 februarie 1818, elevii primei Școli pedagogice românești din România (înființată în 1812),  ”Preparandia arădenă”,   joacă  un spectacol în limba română, socotite printre cele dintru început spectacole  teatrale românești din țară. Primele trupe profesioniste de teatru românesc, primele reprezentații oficiale  sunt cele ale lui Mihai Pascali și Matei Millo, venite de la București. Trupei  Pascali i se alătură Mihai Eminescu (Eminescu – după debutul literar!) în calitate de sufleur. Dar, luând în considerare anumite date, se  presupune că, în climatul acesteia, în anul 1868, el este chiar autor de texte și  actor. 

Două sunt clădirile, devenite prin contribuția lor, instituții ale culturii românești arădene, asupra cărora mi-ar plăcea să insist, desigur datorită apropierii lor de Mihai: Hotelul ”Crucea albă” și ”Casa Desseanu”.

În Hotelul ”Crucea albă” s-au întâlnit la un concert, o  cafea, un vin și o poveste multe personalități ale culturii mondiale și românești: Franz Liszt (1846), Johann Strauss (1847), Anton Rubinstein (1867), Pablo Sarasate şi Henry Wieniawski (1877), Johannes Brahms şi Josef Joachim (1879), iar mai apoi Pablo Casals (1913), George Enescu (1922,1931,1943), Béla Bartók , (1924, 1926), Kodaly Zoltan, (1934), dar și Ion Luca Caragiale,  George Coşbuc, Octavian Goga, George Enescu, Nicolae Iorga, Ady Endre, Arany János, Jules Massenet, Francois Copee, Krúdy Gyula, Móricz Zsigmond, Duiliu Zamfirescu și Cincinat Pavelescu. 

Casa ”Desseanu” aparținea  avocatului  Desseanu şi soţiei acestuia Hermina. Doamna conducea o asociaţie a femeilor din Arad cu  scopul de-a  ajuta financiar pe  cei aflaţi în nevoie. Aceasta se  numea  „Asociaţia naţională arădeană pentru cultura poporului român”, fusese fondată la Arad în 1863, pentru promovarea culturii românilor. Desseanu era membru al Parlamentului de la Budapesta și cel care propusese, pe la 1870, înfiinţarea la Arad a unei facultăţi de Drept.

La Arad, Mihai îl întâlnește pe Iosif Vulcan, publicistul, scriitorul și  redactorul care găzduise în revista sa literară ”Familia”,  debutul oficial al lui Eminescu (poezia ”De-aș avea”) –  și  îi schimbase  numele din Eminovici, în Eminescu. Iosif Vulcan a fost cu siguranță la Arad, chiar 3 zile, pentru a se  ”cumineca” din primul spectacol românesc de teatru. Cu această ocazie, l-a întâlnit pe visătorul adolescent cu ochi de jar. Se pare  că Mihai a adăugat repertoriului teatral de la Arad ”poema”  lui Iosif Vulcan ”Copila română” și o piesă de teatru a aceluiași autor. Sigur între tânărul poet și  redactorul de revistă  au avut loc discuții privind viitorul culturii românești. Tot la Arad, Eminescu ar fi întâlnit alți  mari oameni de cultură din acea parte de țară: Al. Gavra, Athanasie Șandor, Pavel Vasici, Miron Românul, Athanasie Marian Marienescu, Alexandru Mocioni. Alături de scrierile lui Vulcan, se pare că au fost  prezentate o piesă de teatru și o poezie ale folcloristului Marienescu (”Adu-ți aminte, România!).”

”Așadar, trupa  lui Pascaly și Eminescu  au  împlinit, în  vara anului 1868 o înaltă misiune socială. Prin teatru s-a afirmat ”sublima idee de naționalitate”. Prin scenă sufletul românesc s-a cununat cu aspirațiile cele mai înalte ale istoriei noastre.” ( Ion Iliescu, ”Periplu împreună cu Mihai Eminescu”)

Prin  activitatea sa teatrală extinsă, privind afirmarea și dezvoltarea artei si culturii naționale românești, directorul de teatru, dar și  actorul, regizorul, profesorul,  traducătorul, autorul dramatic si publicistul Mihail Pascali a bătătorit drumul nașterii artei dramatice românești, ”pavându-l” cu ideea apartenenței românilor, din toate țările locuite de aceștia, la același neam, la aceleași limbă și cultură. 

La Arad  s-au jucat următoarele spectacole: ”Doi profesori procopsiți și neprocopsiți”, ”Mihai Viteazul după bătălia de la Călugăreni”, ”Poetul  romantic”, ”Voinicios  dar fricos”, ”Ștrengarul din Paris”, ”Orbul și nebuna”. Presa vremii, ziarul unguresc  ”Alföld” a consemnat că spectacolele românești au avut un ”succes răsunător” și că  publicul  ” a tixit teatrul în fiecare colțișor”.

Numele lui Mihai Eminescu trecut pe afișul spectacolelor de la Arad confirmă faptul că el a fost sufleurul trupei, de altfel, a fost zărit ” în cușca sufleorului” de  cercetătorul V. Vartlomei  pe când  ”fuma  în pauză, tihnit dintr-o pipă”. Se pare că Mihai  interpreta chiar mici roluri alături de trupă.

Tânărul  a avut timp din belșug să cunoască personalități ale culturii românești din Transilvania, instituții, locuri și pe locuitorii lor, plugari, actori și intelectuali, să schimbe și să-și formeze idei despre  dorințele și idealurile culturale, de frățietate și de unire ale românilor.

Spectacolele românești, o premieră istorică în Transilvania, au fost anunțate în cele  trei limbi de largă circulație ale locului: română, germană și maghiară, dând  importanța și aura pe care o merita un astfel de eveniment. Euforia a fost atât de copleșitoare, încât Mihai a fost urmărit  de plinătatea și profunzimea clipei arădene, trăite în Teatru ”Hirschl”. Era un început de bun augur al turneului. Ideile de naționalitate și unire, resimțite de  Poet și de  oamenii de cultură români cunoscuți acolo, au fost formulate clar de publicul de la teatru. Întreagă sală a cântat în debutul primei zile a reprezentațiilor : ”Azi e zi de sărbătoare, să ne veselim!”.

”…credem că este destul de greu să se întâlnească un public  atât de cald  și să aibă parte de o primire așa de frumoasă ca la Arad. Dar și publicul nostru (de limbă română) va purta o amintire de neșters faptului că a asistat pe viu la zorile dezvoltării literaturii și artei teatrale românești, asemenea rândunelelor care vestesc primăvara”. (”Alföld”, 23 august 1868)

Asta a fost povestea pe care am aflat-o despre trecerea lui Mihai prin Arad! El a mai voiajat și-n Oravița, Timișoara și Lugoj. Dar poveștile  întâmplate acolo cu Eminescu… altă dată!

Acum vreau să mă las, a câta oară?!, cotropită de amintirea, de imaginea lui, de simțămintele amestecate, de  exaltarea pe care i le datorez și de care mă rușinez. Alteori mi le justific, ca și când ele ori el mi-ar aparține. Îl am mereu prezent în mintea mea…doar poezia mă alină.

”Azi L-am zărit …”


Azi L-am zărit / pe Eminescu/ în oraş! / Căta nepământean / şi pătimaş./
Era … atât de singur, / de tânăr, de frumos, / încât am pribegit /- nălucă de prisos-/
în urma Sa.//
Si paşii Lui / – năucitor de clar -,/ din caldarâm s-au adâncit / în timp / de chihlimbar./
Azi L-am zărit / pe Eminescu -n gând / şi-am început/- nu ştiu de ce -…/să plâng!/ (”Poetizări tactile”, L.B.)


Mi-e atât de dor de el…Nu vreau decât să-l văd venind pe aleea din parc, unde deja locuiesc, unde mă simt acasă, nu vreau decât să-l zăresc plecând, nu vreau decât să-i conturez silueta cu privirile, nu vreau decât să-l simt prezent…. Mihai…

Lucia Bibarț / UZPR FILIALA ARAD

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.