Întotdeauna am citit Eminescu cu „aceeaşi sete de carte”, „sete de informaţie”, „sete istorie”, „sete de cunoaştere a unui destin”, „sete de unicitate” şi „sete de actualitate”. De fiecare dată apar noi şi noi informaţii. Eminescu om politic şi ce om!!!!…. Nu ştiu acum cine a spus „Istoria se repetă” dat mare deptate avea.
Câtă asemenare între perioada istorică din vreamea lui Eminescu şi cea prezentă!….
Eminescu este unic prin iubirea sa de neam, ideile, afirmaţiile, soluţiile nu întotdeauna potrivite cu mersul înainte al istoriei.
Seria de articole politice scrise în coloanele „Timpului” scot în evidenţă „patosul” pentru „adevăr”, patos care nu a mai fost cunoscut niciodată în publicistică.
Lecţia de istorie, de etică, de patriotism, Eminescu o predă în fiecare zi la „Timpul”, contemporanilor săi, care păreau că le cam uitaseră, cum uitate au rămas în bună parte şi astăzi.
Nu era vorba de ţărani, „vitejia şi virtutea ţăranului nostru” sau muncitorii care işi făceau cu prisosinţă datoria, era vorba de contemporanii politicieni şi clientela lor din administraţie şi din viaţa politică (tagma gulerelor albe) ca şi astăzi.
Era vorba de tineretul român, grav ameninţat de pierderea simţului „istoric”. Tineretul care-şi uită limba şi datinile prin cafenelele Parisului, înstrăinându-se şi adoptând moravuri străine, demagogice.
Este interesantă distincţia pe care o stabileşte gânditorul politic Eminescu referitoare la popoare: „toate popoarele fiind la obârşie bune şi blânde, clasele conducătoare care le învrăjbesc, semănând discordie între naţiuni”. „Vina acestei direcţii o au descreieraţii lor de magnaţi”.
Discriminarea apare de timpuriu „Federaţiunea” – convieţuirea paşnică a poparelor şi Geniu pustiu – Toma Nor afirmă nobilul punct de vedere eminescian „în întunericul nedreptăţii şi al barbariei toate naţiunile sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, fanatism, în vulgaritate…..”
„Sufletul omului este ca un val, sufletul unei naţiuni este ca un ocean”. Reflecţiile acestea demne de un filozof şi de un „mag”: aparţin secolului aş XVIII –lea.
Eminescu începe critica viguroasă amară, a instituţiilor statului nu de pe planul teoretic, ci de la niveulu durerii resimţite cu acuitate. Într-un articol (Actualitatea), face o introducere generală privitoare la sociologie, la legile de dezvoltare ale societăţii, la sistemele guvernamentale.
Într-altul (Paralele economice) stabileşte deosebiri marcante între statele ajunse la dezvoltar industrială şi cele cu caracter agricol.
Altădată vorbeşte despre dinamica adevărului social, aflat în necontenită transformare (Bătrânii şi tinerii) sau face teoria muncii ca singura valoare în viaţa economică şi politică.(Ilistraţii administrative). Apoi, de la înălţimea ideilor coboară fără vorbe de prisos la stările specifice poporului şi statului român, prin excelenţă ţărănesc, agricol, aflat în criză şi derută, cum crede el, din pricina ignoranţei şi incompetenţei oamenilor politici.
Necunoaşterea de către aceştia, spunea Eminescu, a elementarelor principii de economie politică şi sociologie a dus la sărăcie şi criză, la mizeria claselor de jos şi la crearea unei burghezii parazitare, neproductive cu o plethoră de aşa-zişi intelectuali „cenuşari” din care liberalii îşi recrutează clientela politică. Nimic decât interes personal îi poartă pe aceştia spre ocuparea posturilor din administraţie cu care nu au nici o legătură spre viaţa politică.
În tineretul spre care grija lui Eminescu revine neîncetat, fiindcă el ar trebui să fie purtătorul idealurilor, tradiţiilor, trăsătura de unire între trecut şi viitor se arată de o uscăciune, de un dezinteres rar: „Acest tineret….lipsa de pietate faţă de nestrămutata vrednicie a lucrurilor strămoşeşti…lipsit de sărutul istoric – adică de a fi român numai prin împrejurarea naşterii pe o bucată de pământ românesc” , nu prin adeziune lăuntrică, morală, spirituală. De aceea totul este făcut cu uşurătate, de mântuială, fără dragoste şi durere.
Ceea ce el înfăţişează în toate articolele (politice-publiciste) este starea deplorabilă de lucruri din instituţii, cusurul principal al gazetăriei:”beţia de cuvinte” scoase din „dicţionarul repaginat al capului”, dorinţa de căpătuire, lăcomia, totalul dispreţ faţă de durerile ţării. Eminescu dezlănţuie un atac violent împotriva falsului concept de libertate pus în circulaţie în lumea liberalismului, arătând că în realitate omul este liber doar pentru a muri de foame.
Sărăcia ţăranului i se pare îngrozitoare, degradantă şi de aici se vede sărăcia ţării.
Lupta lui Eminescu cu toate angoasele vremii, suferinţele trăite, neînţelesurile şi neînţelegerile vremurilor, va continua ca gest superb şi gratuit.
Nici dificultăţile materiale, nici munca excesivă, nu l-au abătut pe omul de convingere, pe patriotul plin de pasiune, pe UNICUL EMINESCU, că misiunea lui este de a lumina pe români, de a le arăta tabloul mizeriei lor, de a proiecta perspective de viaţă mai clare şi mai bune.
Viorica Nicolescu / UZPR