Vestea că părintele nostru profesor Mircea Păcurariu s-a întors acasă, în Împărăția lui Dumnezeu, a venit, ca un trăznet, în dimineața zilei de 13 ianuarie.
Personalitate de înaltă ținută preoțească, teologică și academică a Bisericii și a neamului nostru ortodox, părintele academician rămâne în conștiința noastră, mai ales a celor ce i-am fost discipoli apropiați, ca dascălul de vocație al Facultății de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” Sibiu (fostul Institut teologic), dascălul model, documentat serios, cinstit, harnic, exigent, punctual, patriot luminat, dăruit cu trup și suflet familiei sale, misiunii preoțești și cercetării științifice.
De la fostul părinte decan de an al generației din care am făcut parte (1976-1980), am învățat regulile bunei cuviințe și ale respectului față de valorile bisericești și naționale, dragostea față de trecutul frământat al Bisericii și al poporului nostru, recunoștința față de personalitățile bisericești și laice, atât în cadrul orelor de curs cât și în timpul excursiilor de studiu și documentare organizate la bisericile, mănăstirile, monumentele istorice și muzeele din unele eparhii ale Patriarhiei Române.
Nu voi uita niciodată cinstea pe care mi-a făcut-o distinsul nostru părinte profesor Mircea Păcurariu atunci când m-a ales să fac parte din grupul restrâns de studenți cărora ne-a încredințat sarcina de a citi o parte din cunoscutul și apreciatul manual de Istoria Bisericii Ortodoxe Române și de a sesiza eventualele scăpări survenite la culegerea manuscrisului.
În anul al III-lea de studii teologice, „mi-am luat inima în dinți” și l-am rugat pe regretatul părinte profesor să-mi fie îndrumător științific al tezei de licență în Teologie. Preacucernicia Sa a acceptat (fiind amândoi hunedoreni, am observat că avea un oarecare sentiment de simpatie față de mine), dar mi-a pus în vedere să-i propun două, trei teme din care a ales cercetarea vieții bisericești la românii din unele sate ale Țării Hațegului. Totodată, mi-a cerut ca, pentru întocmirea ei, să mă documentez în arhivele parohiale. Așa am petrecut vara anului 1979 prin arhivele și podurile bisericilor despre care urma să scriu și, bineînțeles, în Arhivele de Stat ale județului Hunedoara.
După susținere, teza de licență a fost apreciată cu o notă excepțională, iar surpriza pe care mi-a făcut-o iubitul meu părinte îndrumător, Mircea Păcurariu, a fost de a mă propune pentru obținerea unei burse de studii peste hotare (păstrez și acum recomandarea scrisă de mâna Preacucerniciei Sale).
Tot ca urmare recomandării părintelui profesor Mircea Păcurariu, mitropolitul Nicolae Corneanu a aprobat încadrarea mea la Seminarul teologic din Caransebeș, în toamna anului 1981. De atunci, am colaborat cu părintele profesor când prezida examenele de diplomă (bacalaureat) de la seminar, am recenzat unele din prestigioasele sale lucrări de istorie bisericească și i-am trimis modestele mele publicații în acest domeniu.
Prețuirea, recunoștința și dragostea filială față de acest titan al Școlii teologice de la Sibiu, pe care Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Ioan îl numește Părintele istoriografiei bisericești moderne, nu le pot cuprinde în cuvinte.
Părintele academician și profesor universitar dr. Mircea Păcurariu rămâne pentru totdeauna în galeria celor mai vrednici slujitori ai Bisericii, pe care
i-am cunoscut în cei 65 de ani ai vieții mele pământești, și rămâne în sufletul meu ca preotul, dascălul și omul de înaltă ținută morală, civică și patriotică de la care am învățat ce înseamnă omenia, obiectivitatea, munca asiduă la catedră, slujirea pilduitoare la altar, modul aparte de a preda și de a lucra cu studenții, acrivia și cercetarea științifică riguroase.
Părintele academician Mircea Păcurariu și-a înscris numele, de azi, în pomelnicul personal din care fac parte zeci de profesori ai mei de la seminar și de la institutul din Sibiu și, din păcate, zeci de colegi grăbiți să plece la ceruri, pentru a-i găti și a ne găti și nouă loc.
Acum, când vremea despărțirii de Preacucernicia Sa s-a apropiat, înalț smerită rugăciune către Părintele ceresc să-i așeze sufletul în cetele preoților scriitori din ceruri, căci „lupta cea bună a luptat, călătoria a săvârșit și credința a păzit”.
Doamne, dăruiește-i „cununa dreptății” pentru ostenelile sale preoțești, dăscălești și istoriografice, că mult a iubit Biserica, poporul român dreptmăritor și țara noastră, „Grădina Maicii Domnului”.
Cu filială și înlăcrimată dragoste,
Preot dr. Ionel Popescu