Alexandru Muşina, ˝Lucrurile pe care le-am văzut ˝(1979-1986)

         Alexandru Muşina este o figură distinctă în ansamblul eterogen postmodern, scriitor provocator prin maniera de exprimare şi de nesupunere la înmatricularea în curentul vremii. ”Abia când renunţi la obsesia talentului, geniului, poţi să (re)începi să scrii.” Astfel scria Muşina în „Jurnal” (Dobrescu, 2019) Dezarmant în sinceritate şi dezbrăcare de convenţii…

         Nicolae Manolescu numeşte calitatea de eseist a lui Muşina pe lângă aceea de poet, numindu-l alături de „congeneri” (Manolescu, 2019) precum Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Andrei Bodiu. Manolescu notează singularitatea lui Muşina în contextul scriitorilor din generaţia sa : ”singurul care nu pariază pe postmodernism.”(ibidem) Se notează şi termenul propus de Muşina pentru gruparea iniţiată chiar de către el:”nou antropocentrism”(ibidem). Muşina îşi teoretizează astfel creaţia, eliberându-se de „podoabe” şi camuflaje: ”se reapropie de viaţa noastră cea de toate zilele.” (Muşina, 2008) Conceptul numit de către N. Manolescu punctează predilecţia scriitorului pentru surprinderea fiinţei umane „în datele ei concrete, fizic-senzoriale.”(ibidem) 

        Eugen Simion îl prezintă într-o formă nuanţată, impresionistă în ansamblu, care stârneşte zâmbetul unui cititor neavizat:”fost şi viitor navetist (n.1954), cultivator de flori – în orele libere- într-un sat de lângă Braşov, a debutat cu poeme sarcastice în volumul „Cinci” împreună cu alţi colegi de redacţie” (Simion, 1989). Subversivă această primă prezentare a lui E.Simion, făcându-se trimitere către preferinţa lui Muşina pentru o realitate nemediată, nefiltrată prin lupă, pentru o poezie a spaţiilor cotidiene: clasă, tren, cameră, piaţă. Naveta la sat a profesorului de franceză Muşina, condiţia mizeră şi relaţia cu alteritatea sub ipostaza unei fiinţe damnate sunt elemente care nu puteau fi numite direct într-o istorie a literaturii realizată în perioada comunistă. Sarcasmul este numit a fi elementul distinctiv dintre Muşina şi Cărtărescu et comp., trasându-se o aluzivă săgeată către clasarea poetului Muşina în „al doilea val de tinere talente” (Manolescu, Prefaţa vol.”Cinci”, 1982) Iată cum termenul de sarcasm uneşte consideraţiile celor două viziuni critice: E.Simion şi N.Manolescu.

      Stilul sofisticat al lui Muşina este o săgeată către viitor, aşa cum N.Manolescu numeşte răspicat: ”Evoluţia cea mai remarcabilă îl situează pe Alexandru Muşina pe o linie care duce de la optzecişti la poeţii din generaţia 2000.” (Manolescu, 2019) Onestitatea critică iese la iveală din nou prin numirea a două trăsături contrastante care devin complementare la Muşina:”prozaicul” şi „galanteria”(op.cit.). N.Manolescu realizează această corelaţie, plecând de la Cărtărescu şi Traian T.Coşovei. Se numesc şi accentele radicale din culegerea de epigrame „Personae”(2001), în care Muşina realizează „un purgatoriu postmodern al vieţii noastre literare” (Danilov, 2019). Aceste poeme sunt numite de către Manolescu „otrăvite, cu adresă precisă şi deseori obscene.” (Manolescu, 2019) Deşi îşi recunoscuse portretul adresat de către Muşina, aşa cum lesne sunt recunoscute şi alte persoane reale sub fardul fictivului (se oferă un exemplu al unei doamne „Blandinis”…), criticul păstrează distanţa necesară obiectivării şi recunoaşte meritele poetului. Mentorul Manolescu nu uită că derivat din „Cenaclul de Luni” s-a constituit „Cenaclul 19” în Braşov. În acest cenaclu se dezvoltă Muşina şi realizează (împreună cu Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Paul Grigore) un focar de „scriere creatoare”, de autenticitate, de promovare a exigenţei etice şi axiologice la nivelul producţiei literare. Eugen Simion îl încadrează pe Muşina într-un soi de realism fabulos prin numirea fabulei ca schemă epică coborâtă abrupt în realitate: ”o fabulă cu multe elemente brutal concrete”. (Simion, 1989) Consideră că poetul Muşina ironizează vechii suprarealişti, dezvoltând structura epică a poemului într-o cheie alegoric obscură:”faptul nu e însă sigur pentru că alegoria poemului rămâne obscură” (Simion, 1989).

     Calificarea prin „poezie idilică” (Simion, 1989) nu pare potrivită corpului brutal de deziluzii manifestat plenar în „Lecţii” şi în poemul-manifest „Budila-Expres”. Aceste două corpusuri sunt considerate de Manolescu „cele mai bune lucruri scrise de Alexandru Muşina” (Manolescu, 2019). „Lecţiile” sunt prezentate de E.Simion prin cheie parodică, menţionându-se nararea unei experienţe de navetist, „dascăl de ţară” (Simion, 1989). N. Manolescu le consideră „felii de viaţă netransfigurate”, în stilul întregii generaţii optzeciste. Profesorul Muşina îşi transferă corporalitatea, „materialul din viaţă” (Manolescu, 2019) în formatul unui manual de învăţat o limbă străină, iar N.Manolescu sesizează cu satisfacţia maestrului dublul joc din creaţia nonconformistului poet: ”realitatea brută nu e o inocentă, căci nu există felie de viaţă fără un cuţit şi fără o reţetă de a o decupa”(ibidem). Modelarea realului prin clişeul verbal conduce către „sofisticarea limbajului”, iar poezia devine o metapoezie. N.Manolescu discută exemplul textului „Lecţia a patra” în care este inclusă piaţa din Voronca („Ulise”), fapt care îl mută pe Muşina în paratext: ”rolul unei prisme care curbează înco o dată liniile curbe ale parodiei originale” (Manolescu, 2019). Concluzia lui N.Manolescu este că aceste „Lecţii” sunt înşelător de simple, prin urmare „desenul” nu se simplifică nicidecum… Elemente „liric-biografice”(ibidem) iluzionează pe E.Simion care acordă sintagme de genul „suave versuri jeluitoare”, „fondul elegiac al poeziei” (Simion, 1989). „Aerul poeziei e blând./ Acţiunea ei începe primăvara: se deschid/ Câteva ferestre şi ies fecioare şi arlechini”(„Aerul poeziei e bând”, Muşina) : acesta este textul prin care N.Manolescu demonstrează „galanteria” (Manolescu, 2019) lui Muşina care atinge prin graţie „plasma poeziei” (Muşina, 2008).

  Nicolae Manolescu îl preţuieşte pe Alexandru Muşina, cu savoarea unui maestru care a intuit genialitatea într-un tânăr. Menţionează descătuşarea intimităţii poetice după 1989, atunci când cenzura nu mai poate bloca puseurile de o „senzualitate făţişă, francă” (Manolescu, 2019). Trivialitatea refulată din corpul poeziei, gesturile isterice, sexul, lumea împânzită de „eczeme”, „dragostea redusă la rutul animalic”, sunt distincte în creaţia de după 1989. Pesimismul poetului continuă tradiţia decadenţilor, strălucind printr-o teoretizare autentică, pusă sub semnul exigenţei.

     Semnul de carte din zilele acestea îmi dezvăluie un poet marginalizat de către o societate dezinteresată de valoare, sortită unui dezastru fatidic: ”Nu sunt trişti, dar nici veseli.Trăiesc/ Într-un aer de celofan, aşteaptă clipa/ În mare linişte, gata împachetaţi.”( (Muşina, Lucrurile pe care le-am văzut (1979-1986)) 

   Ioana Sandu-Reiter/ UZP

 

    

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.