Pagina de istorie
„În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică”.
Mihai Eminescu
Eminescu este singurul diamant românesc, adevărat, autentic în jurul căruia s-a reunit succesiv, justificat sau nu, întreag ansamblu de legende ale unui popor.
Viorica Nicolescu
Viaţa lui Eminescu, neîngăduitor de tristă, l-a rupt timpului său şi l-a dat eternităţii noastre. Eminescu este conştiinţa neamului său.
Astăzi mai mult ca oricând, îmi dau seama că nu este o criză de generaţie, cum prea lejer şi prea des se spune. E o criză de simţire şi de credinţă, o criză în ansamblul cultural actual. Suntem, aşadar, la un punct aşa de scăzut, încât teamă mi-e să nu dispară chiar şi duhul eminescian.
Definiţia DEMAGOGIEI – atitudine politică constând în înşelare prin promisiuni şi lozinci ademenitoare şi mincinoase.
Răul relelor, însă, este demagogia politicienilor şi a guvernanţilor, pe care Eminescu o analizează pe o parte şi pe altă parte, o satirizează ori de câte ori vine vorba – cu multa vervă şi aciditate. „Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru, constată Mihai Eminescu, este demagogia”, căci „demagogii, neştiind nimic, neavând nimic vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului”. În loc de minte, demagogii sânt înzestraţi numai cu „vicleşug”, din care cauză „nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine”. Ea, demagogia, duce, în cele din urma, la decăderea statului, căci „demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiei, la haos”. Aceasta din cauza că ea este „stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric”. Şi încă o specificitate nelipsită de interes: „Demagogia la noi însemnează ură înrădăcinată a veneticului faţă de tradiţie, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”. După care Eminescu exclamă generalizator: „Cum se aseamănă demagogia pretutindeni!”.
Nu numai statul şi guvernanţii, nu numai deputaţii şi politicienii se afla în vizorul publicistic al lui Eminescu, ci şi administraţia. Şi aici poetul se remarcă printr-un acut simţ de pătrundere: „A administra, zice el sub formă de definiţie, înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”. „Căci administraţia cere cunoştinte speciale de economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării”.
Pentru a guverna bine, oricare ar fi „religia politica” a unui guvern, el nu are dreptul să se servească de „nulităţi venale”, de „oameni de nimic”. Tot aşa cum, „într-o ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor …”.
Eminescu nu uita şi despre alegători, cărora le adresează unele sfaturi şi recomandări: „Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico-reversibile (simulat patriotice – n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”.
În genere, Mihai Eminescu îşi însoţeşte întotdeauna informaţiile, analizele, comentariile cu remarci polemice şi opţiuni, cu vreri şi nevreri, îşi expune păsurile şi doleanţele, lansează îndemnuri şi sfaturi, recomandări şi atenţionări, iar dacă trebuie – formulează şi anumite verdicte ( „Nu vroim să trăim într-un stat poliglot”), sau previziuni scânteietoare în legătură cu evoluţia unor evenimente sau cu unele legităţi dialectice. Publicistul nu se sinchiseşte să scoată în vileag până şi unele temeri. Impresionează, în deosebi, definirea metaforică şi caracterizarea penetrant-revelatorie a unor astfel de teme de importanţă, ca: „statul în stat”, „patriotismul ca meserie”, „a fi bun român nu e un merit”, „iubirea e una cu iubirea naţionalităţii”, „ce trebuie să facă străinii pentru a deveni români”, „care este arta conducerii unui popor şi a economiei lui”, „care este arta omului de stat şi a politicianului”, „la ce duc greşelile în politica”. s.a.
Puterea de metaforizare a publicistului este atât de impunătoare încât sensibilizează şi plasticizează cele mai abstracte noţiuni şi termeni. Astfel, pentru a sugera trândaveala copiilor de „patrioţi” trimişi să înveţe în străinătate, ni se spune ca ei acolo „numără pietrele de pe bulevarde”, pentru ca apoi să se întoarcă în ţară cu „un papuc de curtezană”; literaţii de mâna a treia sunt identificaţi cu nişte „sforăitoare nimicuri”; literatura e „o oglindă de aur a realităţii”; România e un fel de „America dunăreană”, în care băştinaşii „sunt trataţi ca străini”; demagogia politicienilor este „veninul descompunerii sociale”; guvernanţii „se frământă din aluatul” fiinţelor „fără ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter”; „patrioţii” de meserie” „îmbată o naţiune, parte incultă, parte pe jumatate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece” s.a.
Mihai Eminescu – publicistul a ştiut să trăiască 20 de ani în şir cu întreaga Ţară Românească. A ştiut să „respire” adânc cu păsurile şi năzuinţele ei, cu amărăciunile şi durerile ei, cu relele pe care le-a condamnat şi cu dorinţa spre mai bine pe care mereu a întreţinut-o vie. Până şi adversarul său liberal de la ziarul „Românul” C.A.Rosetti a trebuit să recunoască că Mihai Eminescu, redactorul „Timpului” ce aparţinea conservatorilor, „are cea întâi pană de jurnalist în România”. Încă o idee ne vine în minte în urma lecturii publicisticii politice eminesciene: numai după ce ai fost angajat cu trup şi suflet în cele mai arzătoare şi mai „ocazionale” evenimente ale timpului prin care treci, numai atunci ai tot dreptul – şi social, şi moral, şi spiritual, şi estetic – să te înalţi pe cele mai ameţitoare schele imagistice ale universalităţii, acolo unde ideea se conjuga cu etern-umanul, cu reveria, cu metafizica.
„Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie” («Românul», după ce parafrazează…, Timpul, 28 septembrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 349), „mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”( Manuscrisul Articoli nepoliticoşi. Proză politică – Proză limbistică, în Opere, vol. IX, pag. 448). Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde până şi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”( Cu timpul au început a se recunoaşte…, Timpul, 11 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 366)…
„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari” (Ni se pare că vorbim…, Timpul, 17 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 172)… „Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor” (Nu încurajăm fanteziile politice…, Timpul, 26 octombrie 1880, în Opere, vol. XI, pag. 382.)
„Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este
denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar” (Cu cât trec una după alta zilele…, Timpul, 23 iunie 1879, în Opere, vol. X, pag. 276.)
Spre sfârsit, vom reţine câteva cugetări-tablă de legi înţelepte din „testamentul” politic al lui Mihai Eminescu:
* „Nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos”;
* Prin urmare, atenţie! „Greşelile în politică sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”;
* „Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc si pe orice cale…”;
* „Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernamânt absolut (completamente – n.n) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel fiecare sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de-un secol…”;
Viorica Nicolescu/UZPR