Există nenumărate comentarii pe marginea traseismului politic din România, care a devenit un „fenomen” după cum afirmă analiștii politici. Prea puțin se vorbește despre „cauzele reale”, care au declanșat traseismul sau despre „munca în echipă” din partid depusă pentru a contracara migrația unor colegi spre alte formațiuni politice. Din observațiile specialiștilor reiese faptul că:„… un membru de partid, care își schimbă partidul în timpul mandatului este traseist. Dacă acesta își schimbă partidul după terminarea mandatului, nu mai este traseist.” Opțiunile unor politicieni, care își schimbă partidul, nu sunt condiționate neapărat de doctrinele politice. În ultima vreme foarte mulți politicieni au „migrat” către alte partide din diverse motive, care de obicei „nu sunt făcute publice”. Efectele negative se repercutează asupra imaginii publice a partidului, care l-a propulsat și susținut din punct de vedere politic pe „traseistul rebel”, dar și a noului partid care l-a primit „cu brațele deschise”.
Scandalurile interne de partid, care au fost generate de: nenumărate discuții contradictorii, decizii unilaterale, lipsa de respect cu subestimările aferente sunt doar câteva cauze, care au dus la dezvoltarea traseismului politic. Mai sunt și politicieni, care și-au „vândut” partidul pentru niște promisiuni consistente, iar alții doar pentru cei „30 de arginți”. Traseiștii, care au aterizat „ca Vodă în lobodă” în anumite partide, au început să creeze disensiuni printre vechii membri ai partidelor respective, care i-au adoptat „fără prea mari rezerve”. Mai nou, se poate constata că unii traseiști s-au reîntors în vechiul partid, după ce s-au convins că nici în alte partide „nu umblă câinii cu colaci în coadă”. „Munca în echipă”, agreată în mod special de occidentali, despre care se vorbește la ora actuală, bazată pe respect, răbdare, înțelepciune și cumpătare, este dătătoare de strategii noi menite să reformeze în permanență partidul. Dinamica schimbărilor din societate este imprevizibilă, iar alteori este un „filon de aur” pentru politicienii care știu să se replieze în permanență în funcție de nevoile sociale și opțiunile potențialilor alegători. Am întâlnit membri de partid, care au căpătat „calitatea de traseist”. Majoritatea erau dezamăgiți de faptul că la întâlnirile cu foștii colegi de partid nu a existat o comunicare constructivă și că au fost apostrofați în momentul în care au dorit să-și expună ideile, „părerea sau punctul de vedere”… Adevărul este că înainte de a fi luate anumite decizii în partid ar fi nevoie de această comunicare inteligentă prin intermediul căreia să fie analizată fiecare idee, bună sau rea. Egoismul, persiflarea, infatuarea, orgoliile și accesele de paranoia nu au ce căuta într-o reuniune a membrilor de partid, care doresc să adopte o strategie flexibilă pentru viitoarele confruntări electorale. Terfelirea personalității unor membri de partid, ignorarea acestora de către apucăturile Prostiei au încurajat dezvoltarea traseismului politic. Sigur, cauzele sunt multiple, dar nu întotdeauna este eficientă formula: „Nimeni nu este de neînlocuit!”. În țările dezvoltate oamenii valoroși nu sunt înlocuiți, dimpotrivă sunt apreciați, respectați și bine plătiți mai ales dacă prin ideile și gândirea lor „aduc plus valoare” partidului, firmei, locului de muncă…La noi, există atâta prostie încât unii nici măcar nu știu, nu pot și nu au pregătirea necesară pentru a evalua calitățile intelectuale ale unui om „cu idei de aur”. Sunt în stare să-l arunce „la coșul de gunoi” ca pe o cârpă sau o jucărie stricată. Iată alte cauze ale traseismului politic. Mai înțelept ar fi, dacă s-ar ține cont de zicala satirică: „De la tăt prostu’ poți învăța câte ceva!”.
Printre atâtea scrieri, care circulă ca „păsările Phoenix” pe Internet, m-am oprit la cuvintele înțelepte scrise, în anul 1937, de scriitorul, publicistul, eseistul… Nicolae Steinhardt. Dacă stăm bine și le analizăm vom constata că există și alte fațete ale traseismului politic, care se potrivesc foarte bine cu cele existente în zilele noastre democratice:,, Trei fenomene ale timpului: invazia verticală a barbarilor, domnia proștilor, trădarea oamenilor cumsecade. Primul: năvălesc nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii aceștia preiau locurile de conducere. Al doilea: au sosit – pur și simplu, în sensul cel mai categoric, proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce se află. Al treilea: în loc de a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitoare, se fac că nu văd și nu aud, pe scurt trădează. Nu-și fac datoria. Imparțialii și încrezătorii înregistrează și tac. Sunt cei mai vinovați”.
Dumitru Țimerman/ UZPR