În anul 1935, la Lugoj apărea o carte de documente semnată de un om al locului, prof.dr. Aurel E. Peteanu, ce purta ca titlu „Din galeria marilor dispăruți ai Banatului”. În paginile cărții găsim texte memorabile ale unora dintre „figurile reprezentative” ale marilor cărturari și luptători din Ardeal pentru drepturile românilor din Austro-Ungaria, precum Emanoil Gojdu, dr. V. Branișce, Coriolan Brediceanu, dr. Alexandru Mocsonyi, Vicențiu Babeș, Vasile Lucaciu și mulți alții.
Pentru simțămintele care îi animau pe acești luptători este edificator un extras din cuvântul rostit de Emanoil Gojdu (1802-1870) în fața intelectualilor români din Pesta, cu ocazia numirii sale ca prefect (comite) al județului (comitatului) Caraș (ulterior Caraș-Severin), la 8 ianuarie 1861, consemnat în volumul menționat la pagina 26: „Persoana mea nu e decât un mijloc prin care unul dintre drepturile cele mai sfinte ale românilor se realizează; și tot meritul meu este că sunt și am fost totdeauna român… Fiți încredințați, fraților, că nu voi lăsa nicio ocaziune nefolosită și niciun mijloc legal neîntrebuințat, ce ar contribui la fericirea
națiunii române în genere și a comitatului meu în special. Mă voi strădui, din toate puterile, spre ridicarea și înaintarea atât materială, cât și spirituală a neamului meu, cu un cuvânt, fie numirea mea oricum primită de ai mei, eu voi lucra ca român și ca patriot”.
Trebuie amintit că, după secole de oprimare și deznaționalizare, românii ardeleni s-au văzut în fața unor pericole și mai mari în urma desființării autonomiei Transilvaniei și alipirii acesteia la Ungaria, în 1868, când conducătorii politici unguri și-au propus ca obiectiv ștergerea diferențelor dintre diferitele naționalități existente și înfăptuirea unui stat național unitar maghiar.
Cu un secol înainte, nedreptățile stăpânirii ungare împotriva iobagilor români din Transilvania au dus la cunoscuta răscoală a lui Horia, din 1784. Într-o lucrare publicată la Budapesta în 1871, la scurt timp după desființarea autonomiei Transilvaniei, unul din istoricii unguri ai epocii, Fr. Szilagyi, membru al Academiei ungare, atrăgea atenția asupra motivelor care generaseră răscoala lui Horia:
„… conștiința amară a soartei lui de slugă sta în fața bietului valah în fiece clipă și în orice loc și sentimentul stării lui mizerabile îl însoțea în cursul întregii lui vieți… O astfel de stare, în care valahul sugea încă cu laptele maică-si aversiunea față de asupritorul său, nobilul al cărui iobag era, a trezit și copt în el, în mod inevitabil, ura, în realitate nu totdeauna dreaptă, față de Unguri, ură care a răbufnit înspăimântător, cu prilejul răscoalei… Există o fatalitate, o dreptate pedepsitoare în viața inșilor, a neamurilor și a statelor, potrivit căreia Dumnezeul puternic și răzbunător pedepsește păcatele părinților în fii, până în nepoți și strănepoți (II, Moise XX, 5). Trebuie să privim ca o atare Nemesis în viața Transilvaniei răscoala lui Horia; ținerea veacuri de-a rândul a poporului valah în afara legilor și în grea robie nu a rămas nepedepsită. În viziune creștină, acest Nemesis înseamnă: Dumnezeu este prezent în istorie” .
Firește că riposta românilor transilvăneni față de șirul noilor nelegiuiri declanșate de stăpânirea ungară în 1868 nu a întârziat nici de această dată. În zilele de 12-14 mai 1881, după proclamarea Regatului Român și încoronarea Regelui Carol I, reprezentanții românilor din Ardeal, Banat și părțile ungurene s-au întrunit la Sibiu pentru a pune bazele unui puternic Partid Național și a stabili obiectivele programatice ale luptei lor, care includeau: introducerea prin lege a întrebuințării limbii române în toate ținuturile locuite de români; egalitatea în drepturi a tuturor naționalităților; câștigarea și susținerea autonomiei bisericilor și școlilor confesionale; votul universal; lupta împotriva „tuturor năzuințelor de maghiarizare, manifestate din partea organelor statului” ș.a. Ca rezultat al acestor inițiative, în 1887, Partidul Național a decis redactarea unui „Memorandum” care a fost prezentat Curții de la Viena, la 29 mai 1892, de către 300 de români ardeleni. Au urmat cunoscutul „proces al memorandiștilor”, apoi procese intentate unor intelectuali români ardeleni, cum au fost cele împotriva pr.dr. Vasile Lucaciu, semnatar al Memorandumului către Curtea de la Viena (1894), a lui Teodor V. Păcățianu, autor al Cărții de aur, acuzat de Tribunalul regional maghiar din Cluj că în relatarea sa istorică „a fost condus de tendința de a rupe Ardealul de la Țara Ungurească și a-l anexa la România” (1902), sau „procesul de presă” împotriva lui Mihail Gașpar, acuzat că într-o serie de articole ar fi incitat la luptă împotriva maghiarizării (1905).
În apărarea „cauzei drepte a Românilor din Transilvania și Ungaria” a intervenit energic și Academia Română care, într-un Apel, datat București, 27 Mai/8 iunie 1894 și adresat Institutelor de cultură din întreaga lume, arăta:
„(…) În toate țările unde locuiesc Românii, în Regatul Român independent ca și în statele ce se învecinează cu dânsul, ei s-au ridicat cu vigoare și ocupă o pozițiune înaltă și respectată, prin aptitudinile lor, prin progresele desăvârșite, iar mai ales prin apucăturile lor liniștite și pașnice, cari au format dintrînșii cel dintâi element de ordine și prin urmare de civilizațiune în Orientul european.
Toate popoarele europene s-au bucurat de această renaștere a neamului românesc, iar Românii s-au arătat totdeauna plini de recunoștință către binefăcători și amici și au împăcat pe cei mai mari vrășmași ai lor. Numai cu națiunea maghiară poporul român nu s-a putut și nu se poate înțelege, căci Maghiarii se încearcă în timpurile noastre, pe căi piezișe și prin mijloace violente, să obțină astăzi de la Români ceea ce n-au fost în stare să obțină de la ei aproape două milenii precedente – desființarea Românilor ca națiune. Maghiarii cer ca Românii să uite limba, religiunea și obiceiurile lor și să devie Maghiari în toate emanațiunile vieții lor naționale.
Aceasta este cestiunea cea mare, care agită atât de adânc inimile și spiritele poporului român din Transilvania și Ungaria (…).
Academia Română, cercetătoare a istoriei neamului românesc, păstrătoare a limbii națiunii românești și centrul de activitate al culturii românești, face un călduros apel la membrii Institutelor de cultură ale întregului neam omenesc, ca să se intereseze de cauza cea dreaptă a Românilor din Transilvania și Ungaria, care e totodată o cauză culturală generală. Numai încetând dintre națiuni luptele cu scopul de a se distruge unele pe altele, pașnica și armonica dezvoltare a omenirii prin științe și arte va fi asigurată și lumea va da un spectacol demn de sforțările ce au făcut și fac spiritele superioare, cari de secoli lucrează la progresul constant al omenirii”.
Politica de maghiarizare forțată s-a accentuat la începutul secolului al XX-lea, când contele Tisza Istvan (Coloman), premier al Ungariei între anii 1903-1905, apoi între 1913-1917, a amenințat în parlamentul de la Budapesta: „Cei ce pun piedici scopurilor mari civilizatoare, pe care le urmărește neamul unguresc între naționalități, câștigându-le pe seama culturii și limbii maghiare, trebuiesc zdrobiți fără cruțare” (Din galeria marilor dispăruți ai Banatului, op. cit., p. 39).
Lupta românilor pentru drepturile lor naționale a îmbrăcat forme diversificate. Una dintre ele a fost înființarea unor publicații de limbă română, în rândul cărora se detașează ziarul Drapelul, „organ de propagandă și de politică națională românească”. Timp de două decenii (1901-1920), acest ziar a apărut neîntrerupt la Lugoj și, după cum ne informează autorul volumului citat, „a împrăștiat mii și mii de scântei, care au aprins, în sufletele bănățenilor, raze de lumină, au alimentat focul sfânt, dorul de libertate, pregătind, succesiv și conștient, terenul pentru înfăptuirea unității noastre naționale” (p.47).
Într-unul din primele numere ale ziarului Drapelul, din 6 ianuarie 1901, avocatul Coriolan Brediceanu (1850-1909), publicist și om politic , scria: „Cine nu ne-a dat, n-are drept să ne ia – și ce nu cerem noi de la altul, nici altul n-are drept să ceară de la noi. Noi suntem mulțumiți cu ce ne-a lăsat Dumnezeu: Român, popor românesc și nu schimbăm limba pentru nimic și de dragul nimănui în lume” (op. cit., p. 48). Într-o ședință extraordinară a Consiliilor județului Caraș-Severin, 
din 1 mai 1903, Coriolan Brediceanu declara și mai răspicat: „… izvorul răului zace în ideea fundamentală a politicii de stat dominante, care propagă pe față, ca scop final, unificarea, adică maghiarizarea tuturor individualităților naționale ale țării. Acesta e un atentat în contra existenței noastre naționale și e negațiunea ideii fundamentale a statului modern… Politica de guvernământ ne-a răpit, rând pe rând, toate drepturile și s-a ferit ca de foc de a face vreo concesiune națională poporului nostru… Exclusivismul de rasă al politicii de guvernământ a făcut ca dieta să nu fie produsul voinței poporului și să nu reprezinte țara!”.
După alipirea Ardealului la Ungaria, continua vorbitorul, „în loc să împărțiți drepturile frățește, ați lipsit poporul și de drepturile ce le-a avut, încât aproape trei milioane de români nu au niciun singur reprezentant național în dietă”. O situație gravă se înregistra și în domeniul administarției publice, numărul funcționarilor români fiind diminuat de la an la an: „Faceți o comparație între anii 1867, 1872 și 1903. Vă veți îngrozi!! 80 la sută am pierdut din funcționarii români!! Asta-i lege?!
Ce pentru d-voastră e virtute, pentru noi e crimă. Dacă d-voastră țineți la limbă și naționalitate e virtute cetățenească. Dacă noi ținem la limba și legea părinților noștri, comitem crimă, încât nu are statul destule temnițe pentru noi” (op. cit., pp. XXVI-XXVII).
Un an mai târziu, la 24 martie 1904, într-o altă ședință extraordinară ținută la Lugoj, Coriolan Brediceanu dădea din nou glas nemulțumirii românilor față de nedreptățile ocârmuirii maghiare:
„Cum să fim noi, popor care prin secoli am alcătuit această țară, despoiați de limbă și de drepturi, numai pentru că politicienilor de azi le-a picat în cap, după atâtea veacuri, ca să ne prefacă în Unguri, ca astfel să poată ajunge la un stat nou: stat unitar național maghiar?… Sfârșitul nu poate fi altul decât căderea sistemului nedrept și violent și învingerea dreptății și egalității. Patriotismul nostru curat și adevărat ne impune a arăta, la fiecare ocaziune, rana deschisă a suferințelor noastre, ca stăpânitorii noștri să se oprească în calea dezastruoasă” (op. cit., p. XXIV).
Tot în 1904, într-o ședință din 8 iulie, Coriolan Brediceanu exprima dorința românilor ardeleni de a se uni cu România:
„Eu și tot Românul nevândut, mai presus de toate ținem la românitatea noastră și în inima mea românească e sădită fidelitatea către patrie și alipirea către Tron, dar cine ucide în mine românismul să știe că ucide toate simțirile mele. Toți românii cred și simt ca mine, iar cine profesează altceva, neadevăr grăește, sau e speculant” (op. cit., p. XXXI).
În fine, la 12/25 februarie 1907, în cadrul unei ședințe consacrate înființării gimnaziului din Caransebeș, autoritățile ungare doreau ca limba de predare să fie maghiara, în timp ce Coriolan Brediceanu cere, firește, ca limba de predare să fie româna:
„E timpul să vă întoarceți și să ascultați glasul nefalsificat al poporului și al celor ce apără drepturile lui. Acum ar fi prilejul să vă întoarceți la respectarea legii și la împlinirea dorinței generale a poporului român, înființând gimnaziul din Caransebeș cu limba de predare românească. Prin această procedură ați câștiga simpatia populațiunii și s-ar dovedi că începeți a vă îngriji și de binele poporului românesc. Altcum, și acest gimnaziu va fi pus în serviciul maghiarizării. În contra înființării gimnaziului nu ne opunem, dar ca să poată fi adevărat focar de cultură, trebuie să fie cu limba de predare românească, limba poporului din ținutul Caransebeșului” (op. cit., p. XXXV).
Cât de actuale sunt unele accente din aceste discursuri!
Peste numai un deceniu și jumătate, „sfârșitul” întrevăzut de români nu putea fi decât „căderea sistemului nedrept”, cum afirma Coriolan Brediceanu. La sfârșitul Primului Război Mondial s-a desfășurat Marea Adunare de la Alba Iulia, care în primul articol al Hotărârii adoptate cu acel prilej proclama solemn: „Adunarea națională a românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”.
A urmat Conferința de Pace de la Paris. Trecem peste numeroase detalii care au caracterizat lucrările Conferinței, o adevărată bătălie politico-diplomatică pentru afirmarea și apărarea drepturilor și aspirațiilor fiecăruia dintre protagoniști. Unul din aspectele care frapează și astăzi este faptul că, chiar și în fața înalților reprezentanți ai Puterilor Aliate și Asociate, întruniți să judece în capitala Franței, delegația ungară nu și-a putut reprima disprețul față de naționalitățile din imperiul care se destrămase și pe care le considera inferioare națiunii maghiare. Vom cita doar un paragraf din Nota VIII/14 ianuarie 1920 (privind problema Transilvaniei) din voluminosul documentar prezentat Conferinței de către delegația ungară: „Maghiarii și sașii, depozitarii unei civilizații mai vechi și mai dezvoltate, stăpânii orașelor, ai industriei și comerțului și legați de pulsul viu al civilizației occidentale, au jucat întotdeauna un rol predominant, mai întâi, din cauza privilegiilor lor, iar apoi, în epoca egalității, din cauza supremației naturale a rasei lor. Ori, cum li se cere maghiarilor și sașilor să renunțe la nivelul atins cu prețul eforturilor lor de veacuri și să se unească într-o comunitate care, înzestrată cu o civilizație orientală, inferioară și cu obiceiuri balcanice, n-ar fi niciodată capabilă să guverneze elemente mai avansate…” . Firește că astfel de alegații au provocat protestul delegațiilor României, Statului sârbo-croato-sloven și Statului cehoslovac, care au adresat o scrisoare președintelui Conferinței de Pace, Alexandre Millerand, apreciind că prin calificarea popoarelor lor drept „rase de cultură inferioară” se aduc „injurii națiunilor lor” și, tototodată, ofense Consiliului Suprem al Puterilor Aliate și Asociate. Răspunsul final la întregul „dosar” prezentat de către Ungaria l-a dat președintele Alexandre Millerand, prin Nota din 6 mai 1920, cu o lună înainte de semnarea Tratatului de la Trianon:
„Voința populației a fost exprimată în zilele lui octombrie și noiembrie 1918, când dubla monarhie se prăbușea și populațiile îndelung oprimate se uneau cu frații lor italieni, români, iugoslavi sau ceho-slovaci. Evenimentele care au avut loc de atunci încoace constituie tot atâtea mărturii noi ale sentimentelor naționalităților altădată supuse coroanei Sf. Ștefan. Măsurile tardive întreprinse de către Guvernul ungar pentru a satisface nevoile de autonomie ale naționalităților nu dau speranțe, ele nu schimbă cu nimic realitatea istorică esențială; … de-a lungul anilor, toate eforturile politicii ungare au fost făcute pentru a înăbuși vocea minorităților etnice”.
În fața pretențiilor ungare de a nu se modifica vechiul statut teritorial, pe motiv că acesta are o durată îndelungată, președintele Millerand a subliniat următoarea concluzie care a intrat în analele Conferinței de Pace: „O stare de lucru, chiar milenară, nu poate supraviețui cât timp este contrară justiției” (ibid.) p. 313).
Rememorarea pozițiilor patriotice ale unora dintre luptătorii ardeleni menționați mai înainte, generate de un nețărmurit devotament față de poporul român, ne îndeamnă să medităm la cât de mult datorăm unor iluștri predecesori precum membrii familiei Brediceanu, sau unui intelectual ca Emanoil Gojdu, a cărui moștenire testamentară noi, cei de astăzi, nu ne-am învrednicit să o apărăm și să o păstrăm ca mărturie grăitoare pentru dragostea sa fierbinte față de neam și Țară.
Apoi, poate ar trebui să ne reamintim adesea că simțămintele de dragoste pentru limbă, neam și țară nu se perpetuează de la sine și că ele sunt mai degrabă asemenea unei flori care are nevoie de îngrijire permanentă prin cultură și educație națională. Neîndoielnic, lecțiile de eroism și sacrificiu ale înaintașilor rămân un izvor nesecat de inspirație și modele de acțiune pentru contemporani.
Dr.soc. Ioan C. Popa / UZPR