◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Sf. Calinic de la Cernica şi Unirea Principatelor

Biserica Ortodoxă Română nu este un accident în istoria poporului român, adică nu este ceva care a intervenit, care s-a întâmplat deodată sau la o anumită dată ca în cazul popoarelor vecine, ci aşa cum atestă istoricii semnificativi ai neamului nostru, Biserica Mântuitorului Iisus Hristos a fost propovăduită de la începuturile ei la strămoșii noştri geto-daci prin predica apostolică a Sf. Apostol Andrei – urmată treptat de crearea structurilor bisericeşti, culminând în secolele III-IV cu celebra episcopie de la Tomis cunoscută în toată  lumea creştină a timpului, între altele, prin participarea sa la sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325.

De-a lungul secolelor Biserica ortodoxă şi poporul român au fost una, Biserica luminând în viaţa păstoriților ei la nivel moral-spiritual, cultural şi chiar politic, fiind creatoare de identitate şi de valori naţionale, fapt pentru care Eminescu o numeşte „maica spirituală a neamului românesc care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului”.

Aşa se face că în toate momentele de semnificaţie majoră din istoria românilor Biserica şi-a adus importanta ei contribuţie.

Acest lucru este evident şi din rolul pe care Biserica ortodoxă l-a jucat în anii fierbinţi ai Unirii Principatelor Române.

Între numeroșii ierarhi, clerici şi teologi care au militat activ pentru unire s-a aflat şi Sf. Calinic de la Cernica, pe atunci episcop de Râmnic.

Sf. Calinic de la Cernica

Sf. Calinic de la Cernica s-a născut în Bucureşti la 7 octombrie 1787 fiind botezat cu numele Constantin. În 1807 a intrat în ascultare la Mănăstirea Cernica iar în 1908 a fost tuns în călugărie cu numele Calinic. În 1813 este hirotonit preot, în 1815 devine duhovnic al mănăstirii iar în 1818 stareţ. Pentru deosebita lui viaţă spirituală dar şi pentru răsunătoarele sale împliniri pe plan gospodăresc Sf. Calinic a fost chemat de mai multe ori să fie mitropolit al Ţării Româneşti, chemare pe care însa a refuzat-o constant.

În 1850 totuşi a acceptat să fie episcop de Râmnicu-Vâlcea. În această calitate el a participat la Adunările obștești ale Ţării Româneşti, fiind şi deputat în Divanul ad-hoc ce a pregătit calea Unirii Principatelor. A făcut parte şi din Adunarea electivă care l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. A murit în 1868.

În dorinţa de a-şi vedea neamul întregit şi unit, în aprilie 1857, la o lună de la constituirea la Bucureşti a Comitetului Unionist din Ţara Românească, Sf. Calinic adresa un vibrant cuvânt de sprijin pentru toate acţiunile unioniste către protopopii săi şi prin ei preoţilor şi tuturor credincioşilor din eparhia sa.

Iată câteva idei din această scrisoare pastorală (Vezi Biserica Ortodoxă Română şi Unirea Principatelor, Ed. Cuvântul vieţii, Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2009, p. 151).

Introducerea scrisorii invocă un context esenţial în dezvoltarea şi devenirea istorică a românilor, devenire profund înrădăcinată în credinţa în Dumnezeu: „Religia ortodoxă”, scrie episcopul, „fu păstrată cu sângele părinților noştri; românii îşi vărsară sângele pentru credinţa lui Christos, pentru lăţirea adevărului Evangheliei, care a fost şi este mântuirea patriei noastre.”

Sf. Calinic face aici apel la legătura indestructibilă dintre generaţii prin invocarea părinţilor, a jertfei lor pentru apărarea credinţei; înţelegem că referinţa se face cu deosebire la cele cinci secole de luptă a românilor împotriva musulmanilor otomani, dar şi la alte perioade istorice care au pus în primejdie stabilitatea românilor în credinţa lor strămoșească.

Idea jertfei părinţilor prin generaţii pentru unitate şi identitate de neam era înrădăcinată în conştiinţa românilor din secolul XIX (vorbind aici doar de secolul Unirii); de aceea şi Mihai Eminescu avea să scrie aceste memorabile cuvinte: „Când d-lor ne zic nouă, că nu suntem români, râde lumea, care ştie că ne ţinem grapă de părinţi, ce neam  de neamul lor au fost români.” (Timpul, III, 4, 5 ianuarie 1878).

Găsim aceeaşi idee de continuitate în credinţă dar şi despre legătura dintre credinţă şi ţară sau neam şi la George Coşbuc: „Ştim şi noi o lege sfântă/ Şi de-un veac de ani acum/ Stăm cu ochii tot spre ţintă/ Mergem tot pe-acelaşi drum/ Pentru sfânta lege-a crucii/ Pentru limba ce-o vorbim/ Ce de-oţel pe săbii lucii / Pus-am noi de când trăim” (Cântec).

Biserica, la rândul ei a accentuat această idee a sfințeniei legăturii dintre credinţă şi strămoșii făuritori de neam şi ţară prin minunata expresie folosită în multiple rugăciuni, expresie invocare a Părintelui ceresc: „Dumnezeul părinţilor noştri”, sau „ Doamne Dumnezeule al părinţilor nostri”.

Acesta este contextul spiritual şi emoţional în care episcopul Calinic se adresează tuturor credincioşilor, tuturor românilor eparhiei sale.

Această introducere a avut menirea de a trezi în sufletele ascultătorilor sentimentul datoriei faţă de ţară, faţă de părinţi în momente de importanţă capitală pentru destinul neamului.

Numai un patriot, în adevăratul înţeles al cuvântului, putea recurge la astfel de valori, viu prezente în sufletele românilor, mai ales folosind şi autoritatea sa ierarhică, pentru a-i determina să se mobilizeze angajat şi conştient în cauza Unirii.

După această introducere Sf. Calinic explică faptul că unirea politică este viaţa națiunii iar aceasta este consfințită chiar de Sf. Evanghelie, referinţă la momentul când Iisus îi trimite pe Sf. Apostoli să propovăduiască la neamuri învăţătura Sa, dar şi la alte momente evanghelice unde se vorbeşte despre neamuri.

Şi pentru a înflăcăra şi mai mult pe ascultătorii săi şi a le stimula curajul pentru o acţiune sfântă, episcopul invocă imaginea Sf. Cruci ca simbol al biruinței, cruce, deci şi credinţă, care prin veacuri i-a ajutat pe români să-şi menţină libertatea, credinţa şi identitatea de neam. El scrie astfel: „Poporul român n-are decât să ceară pe cale legiuită viaţa politică şi naţională, făgăduință creştinilor prin glasul Evangheliei; şi spre a cere viaţa trebuie a se uni în cuget şi voinţă. Crucea a fost semnul unirii şi înfrăţirii Românilor, simbolul libertăţii Românilor şi nădejdea lor în toate primejdiile politice, religioase şi naţionale”.

În consecinţă ierarhul cere preoţilor din protopopiatele eparhiei ca în această „serioasă împrejurare” să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru unire, făcând mai multe feluri de slujbe spre împlinirea marelui ideal, de veacuri, al neamului românesc.

La 24 ianuarie 1859, cu mila lui Dumnezeu, acest ideal a fost realizat.

Concluzie

Sf. Calinic a fost un însufleţit patriot. El şi-a închinat viaţa atât Bisericii cât şi neamului său. A fost un exemplu strălucit în ceea ce priveşte felul în care Biserica Ortodoxă şi-a împletit destinele cu poporul român pe care l-a călăuzit şi slujit. Chipul său rămâne în istorie ca un model pentru toţi adevăraţii români care trebuie să se implice mereu şi activ în apărarea valorilor spiritualităţii şi culturii neamului nostru şi a demnităţii noastre naţionale.

Pr. Prof. Univ.Theodor Damian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *