default-logo

VISUL LUI NOICA

O întrebare a trecut, în ultimele decenii, meteoric prin spaţiul culturii româneşti şi-i mai ispiteşte, încă şi acum, pe unii: ce s-ar fi ales de Constantin Noica, dacă, după cei patru ani ca referent de filosofie la Institutul Româno-German din Berlin, unde a audiat şi cursurile lui Heidegger, nu s-ar mai fi întors în România, în 1944? Cioran a rămas în Franţa, în 1941, şi, scriind în franceză, a devenit una dintre cele mai cunoscute figuri ale gândirii secolului XX, intrând în universalitate. Ar fi avut Noica un destin asemănător? Dar ar mai fi fost Noica, cel pe care-l ştim? Autorul „Ispitei de a exista” îi reproşa ulterior filosofului faptul de a se fi întors şi de a-şi fi continuat existenţa într-o cultură mică, marginală, sacrificându-se şi irosind un destin posibil în lumea mare a culturii. Revenind în ţară spre sfârşitul războiului, Noica nu numai că s-a întors într-o cultură marginală, ci a venit într-o lume care urma să cunoască servituţile tragice ale istoriei. Peste nu multă vreme, un nou regim politic avea să se instaleze prin fraudă, prin forţă şi prin teroare, inaugurând o epocă neagră pentru România. În 1949, este trimis în domiciliu forţat de aproape zece ani la Câmpulung-Muscel, iar în 1958, este arestat, judecat, în celebrul „Lot Noica-Pillat” (din care mai fac parte: Sergiu Al-George, Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Vladimir Streinu, Păstorel Teodoreanu, Marietta Sadova, Alice Voinescu, Vasile Voiculescu, Ion Negoiţescu şi alţii), şi condamnat la 25 de ani muncă silnică. Execută şase ani („Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”), până în 1964, când, în urma „dezgheţului ideologic”, sunt eliberaţi toţi deţinuţii politici. Noica a trăit astfel în mod nemijlocit teroarea regimului totalitar, construit pe o ideologie dezumanizantă şi pe o tragică distopie. Ulterior, din 1975, după pensionarea de la Centrul de Logică al Academiei Române, se retrage la Păltiniş, într-o experienţă a recluziunii creatoare. Admirat şi frecventat în special de tineri, Noica devine un Socrate al culturii româneşti, un „antrenor cultural”, cum îi plăcea să spună, cristalizând, în jurul lui, o şcoală de gândire prin câţiva dintre discipolii săi.

Spre deosebire de Socrate însă, Constantin Noica a lăsat o operă scrisă, fundamentală pentru cultura noastră, dintre ale cărei titluri fac parte: Douăzeci şi şapte de trepte ale realului, Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri), Rostirea filosofică românească, Creaţie şi frumos în rostirea românească, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, Despărţirea de Goethe, Sentimentul românesc al fiinţei, Spiritul românesc la cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan, Devenirea întru fiinţă (Încercare asupra filosofiei tradiţionale, Tratat de ontologie), Trei introduceri la devenirea întru fiinţă, Scrisori despre logica lui Hermes, De Dignitate Europae, Jurnal de idei, Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Introducere la miracolul eminescian. Profund ataşat spiritului românesc, Noica a făcut din acesta elementul central al universului său noetic şi temă fundamentală a filosofiei sale. În urma opţiunii lui de a se întoarce în ţară, cultura românească a câştigat, prin urmare, pe unul dintre cei mai mari filosofi ai săi. Nu ştim însă ce a pierdut cultura universală.

O temă importantă a gândirii şi operei filosofului de la Păltiniş (născut în 1909, în comuna Vităneşti, jud. Teleorman, de la a cărui naştere s-au împlinit 109 ani) a reprezentat-o Eminescu. Noica este cel care a vorbit despre „miracolul eminescian” şi care l-a numit pe poet „Omul deplin al culturii româneşti”. Proiectul fundamental al lui Noica privitor la Eminescu l-a constituit tipărirea caietelor eminesciene, pentru care a pledat în mod exemplar. Cele 44 de caiete-manuscris, „un miracol al culturii româneşti”, oferă imaginea comprehensivă a gândirii şi universului poetului, deschizând accesul către „tot”, către o abordare şi înţelegere holistică a lui Eminescu. „Dar nu e vorba”, zice Noica, „de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile platonice reţinute sau sistemele de filosofie posibilă – e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă către tot.” O asemenea experienţă este rarissimă, iar Noica, punând manuscrisele lui Eminescu în cadru universal, nu-i găseşte decât un singur posibil corespondent în caietele lui Leonardo da Vinci: „Nu e poate de întâlnit în nici o cultură un document atât de impresionant şi complet, în afară de caietele lui Leonardo.” Visul lui Noica avea să fie împlinit în anii recenţi (2004-2009) prin tipărirea integrală a caietelor eminesciene de către Academia Română, la iniţiativa şi sub coordonarea acad. Eugen Simion. 44 de caiete, 14.000 de pagini, 38 de volume, o operă fundamentală de restituire, un dar nepreţuit făcut culturii româneşti.

Lui Eminescu – „om deplin”, „un uomo universale” în înţelesul profund şi plenar al sintagmei –, Noica îi închină un gând final, care rămâne ca o inscripţie în memoria culturii româneşti: „Eminescu a venit cu mâna plină înaintea nefiinţei. «Rătăcit, nemângâiet, ca un suflet fără parte», exact aşa cum spunea omul Renaşterii (n.n., Pico della Mirandola) despre om cum că e fiinţa ce n-are partea ei, poetul nostru şi-a primit lotul, trăind pe măsura acestuia, în marginile, ba chiar în nemarginile lui. Darul ce ni s-a făcut prin Eminescu? A apărut în lumea noastră un om care-a înţeles să fie om deplin. Cineva care n-a vroit să fie al doilea.”

Sorin IVAN / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.