Cristina Andrei-Naraţiuni, creatoare de destine
Cristina Andrei, „Matriarhat”
Editura Nemira, 2008
În „Lanterna”, una dintre cele opt proze din volumul „Matriarhat”, scriitoarea Cristina Andrei dezvoltă „poveşti încâlcite” despre o fată din flori numită…Floarea, după ce se mută în Bucureşti, Flory.
Onomastica „introduce în text o mulţime de aluzii, de impulsuri ficţionale şi poveşti anterioare, fiind una dintre sursele principale ale ambiguităţii narative”. (Muşat, 2017) Destinul fetei este tulbure, traseul sinuos, iar povestea trece de la individual la colectiv în mod fin. Traseul individual purtător de blestem se transmite asupra comunităţii unui oraş de provincie din care personajul este dislocat. Bucureştiul este oraşul în care se transferă femeia purtătoare de semnificaţii pentru întreaga poveste: „cum îi spuneau fetele de pe Mătăsari, unde ajunsese imediat după ce coborâse în Gara de Nord, adusă de un taximetrist cu afaceri în zonă.” Oraşul „blestemat ca o casă aprinsă” ascunde o poveste în „vizuină”. În incipitul naraţiunii se transmite intenţia palimpsestică, prin invocarea artei „amantlâcului” care presupune „ingeniozitatea de a inventa fente.” Se face trimitere şi la adevărul narativ care se înjumătăţeşte în poveşti individuale capabile de a salva „relaţii muribunde”. Eroina ni se confesează, autoevaluându-se ca neprihănită: „Nu izbutise. Nu îl găsise pe Adam. Cu o Evă ca ea, omenirea ar fi rămas şi azi în rai.” Precipitata aruncare la origini ne contrariază şi ne transmite un tâlc aparte: „Numele proprii importate din alte texte nu sunt doar descriptive (funcţionând ca etichete), ci şi depozitare de poveşti.” (Muşat, 2017) Viciu, maladie, violenţă, lascivitate, dar şi fanatism religios, moralitate coclită a unei societăţii suferinde…Prozatoarea mânuie camera de filmat alert, deşi descrierile sunt ample. Povestea se construieşte singură din propria esenţă. Perspectiva auctorială se relativizează, povestea este purtată de la un personaj la altul. Avertismentul şuierat printre dinţi „O să vezi” este laitmotiv al textului, privirea devenind un spaţiu al dilatării discursului: „pe Floarea n-o ascultau oamenii. Doar o priveau.” Maistrul „de la atelierul de producţie” devine un purtător al voinţei christice: „văzuse numaidecât apariţiile astea ca un extemporal pe care i-l dădea lui personal Domnul Iisus Hristos.” Dialogismul la nivelul limbajului este prezent şi în această proză. Limbajul de lemn, tipic orânduirii naţionalist-comuniste, intervine în text drept cronotop pentru istoria acţiunii: „Ruşine, tovarăşe, ruşine! Un om de la care aveam pretenţii. Eu şi întreaga comunitate. Un om însurat, cu patru copii acasă şi nenumăraţi alţii daţi în grijă de părinţii lor la şcoală. Vă daţi seama că raporturile noastre de muncă încetează în acest moment.”
Minimalismul colaborează cu condiţia tristă a fetei din flori care nu îşi regăseşte intimitatea şi identitatea, devenind prostituată. Brelocul cu lanternă devine un punct terminus al naraţiunii lăsate deschisă pentru cititor. Lanterna preia din funcţiile magice ale luminii, dar şi ale iluminării. Luminează faţa Maistrului (nu ştim dacă era mort), apoi, cu focalizarea ei circulară, străbate corpul fetei în epilog: “A plimbat lanterna peste trupul ei, cum făcuse ea odinioară peste trupul domnului Maistru.”
Valoarea etică a poveştii constă în urmărirea raporturilor sociale din perioada comunistă, a discriminărilor, a impactului puterii asupra ştergerii individualităţilor. Deconstrucţia naraţiunii devine subversivă, presupunând deteriorarea relaţiilor sociale, a valorilor familiei. Semnul de carte din Biblie, carte deschisă sub capul domnului Maistru, însumează amărăciune faţă de nimicnicia umană:
“te sădisem ca o vie minunată şi de cel mai bun soi; cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă sălbatică?”
Ioana Reiter-Sandu / UZPR