„Pentru o Românie liberă, oricând, oricum, cu oricine, contra oricui !”
Eugeniu Carada
Figura uneia dintre marile personalități ale României, Eugeniu Carada (29 noiembrie 1836, Craiova – 10 februarie 1910, București), mai este păstrată în amintirea generațiilor de astăzi doar prin două monumente și o stradă din București, pe lângă care mulți trec nepăsători. Primul este monumentul ridicat în preajma Băncii Naționale, operă a sculptorului francez Ernest Dubois, iar al doilea la Craiova, creație a artistului Mihai Onofrei. Ele sunt menite să amintească românilor cine a fost acest mare bărbat politic, economist şi patriot.
După mamă (n. Slăvițescu) este oltean, iar după tată ar avea ceva rădăcini în sudul Dunării. A absolvit Colegiul Național din Craiova, numit mai târziu Liceul Carol I, după care urmează cursurile Institutului Francez Raymund. Își continuă studiile la Paris, frecventând cursurile renumitului Collège de France, drept și litere.
Așa cum arată și prenumele, Carada ar fi, printr-un joc de cuvinte, un geniu. Desigur, nu a fost geniu. Nimeni nu poate cântări la justa lor valoare greutatea și însemnătatea faptelor sale, într-o vreme când doar prin entuziasm și abnegație, prin dăruire dezinteresată se putea ajunge la izbândă. Iubea nația română mai presus de orice.
Ca om politic, a fost liberal, apropiat de Ion I.Brătianu, pe care îl secondează în acțiunile cu caracter național-patriotic. Este semnificativ gestul său din septembrie 1906, când îl însoțește în secret pe Miron Cristea la Florica, la mormântul lui I.C. Bratianu, jurând, de față fiind fiul acestuia, I.I.C. Bratianu, că își vor închina viața lor împlinirii idealului național: „Sub pedeapsa lui Dumnezeu”.
Liberalismul său îmbracă nuanțe radicale când sprijină insurecția antidinastică de la Ploiești din 8/20 august 1870 organizată de Alexandru Candiano-Popescu.
Deși liberal convins, sprijină financiar pe Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod sau pe Miron Cristea, angrenați în lupte politice pentru trezirea conștiinței naționale a românilor transilvăneni.
Poziția pe care o deținea în Partidul Liberal și sprijinul lui I.C. Brătianu puteau să-l propulseze în funcții sau demnități. A refuzat să fie ales în parlament sau să facă parte dintr-un guvern, considerând mai presus de funcții că pentru el era mai important să servească națiunea română. Și ce poate fi mai edificator, în acest sens, când el este ctitorul mai multor biserici româneşti din Ardeal şi Banat. Şi toate acestea le-a făcut din mult-puţinul său avut, din punga sa proprie, punând o singură condiție: să nu se vorbească despre el, fiindcă tot ceea ce înfăptuia, tot ceea ce era pornit din mărinimia sa fără margini, era acoperit de nobleţea celui care dăruie, fără să umilească, fără să ceară recompensă.
Ctitor al sistemului bancar românesc
Eugeniu Carada este fondatorul Băncii Naționale și organizatorul Creditului Statului român. El a dovedit că românul se pricepe nu numai la lucruri simple, ci și la complicate probleme financiare. Carada a fost întemeietorul și creierul politicii financiare din România. În calitatea sa de conducător al Băncii Naționale a lucrat nespus de mult pentru întărirea comerțului și industriei românești.
Banca Naţională a României, fondată în 1880, funcționând la început în clădirea Creditului Funciar Rural, avea să se mute apoi într-un impozant palat, pe locul unde odinioră se afla „Hanul Șerban Vodă”.
Planurile au fost întocmite de Eugen Carada, în colaborare cu doi arhitecţi francezi: Galleron şi Cassien Bernard, ambii fiind foști elevi ai lui Charles Garnier, ctitorul Operei din Paris. Tot astfel s-a ocupat şi de clădirile sucursalelor din provincie. De dimineața până seara, Eugeniu Carada supraveghea lucrările de construcție, încât se poate spune că fiecare colţ şi fiecare piatră au fost plănuite şi aranjate sub ochii săi, iar când nu putea fi prezent, îl ruga pe arhitectul N. Cerchez să vegheze ca lucrările să fie perfecte (deşi acesta era membru al Partidului Conservator).
Statutele Băncii Naţionale, la crearea ei, au fost întocmite de Eugeniu Carada, toate maşinile pentru imprimeria Băncii Naţionale şi a Monitorului Oficial, au fost comandate de dânsul la Paris, și cu toate că a fost ctitor al acestei instituții financiare de bază a statului român, Eugeniu Carada a refuzat întotdeauna funcția de guvernator, rămânând director toată viața.
Deși au fost guvernatori ce nu erau ai partidului condus de Brătieni, mai întâi Th. Rosetti şi mai târziu M. C. Soutzo, nici unul dintre ei nu a ieșit din cuvântul lui Eugeniu Carada. La rândul său, atâta timp cât a condus Banca Naţională, Eugeniu Carada a ajutat toate guvernele, suprema lui deviză fiind: „ajută mai întâi ţara, și abia apoi gândește-te la partide…”.
În 1877, Eugeniu Carada a fost unul dintre cei mai activi pioni ai luptei pentru obținerea Independenței de Stat, alături de Ion C. Brătianu, facilitând trecerea a numeroși voluntari în rândurile armatei, procurarea de fonduri, armament și provizii. Pendulând între câmpul de luptă și treburile țării, Carada trecea frecvent Dunărea, fapt pentru care, mai târziu, va fi răsplătit cu Medalia „Trecerii Dunării”, singura distincție pe care a primit-o de-a lungul vieții.
El era unul dintre oamenii de principii și de caracter, care nu a cerut nimic țării, oferindu-i totul, lucrând numai şi numai în interesul ţării. În biroul său, la bancă, se perindau prietenii sau funcţionarii băncii — fără să fie nevoie de a fi anunțați sau programați de o secretară scrupuloasă, ca în zilele noastre.
Când îşi amintea un ordin de dat unui funcţionar oarecare, nu chema subalternul în cabinetul său ci se ducea direct în biroul acestuia, spunea ce avea de spus şi pleca repede.
Era un om foarte cumpătat şi foarte econom. Locuia într-o casă modestă, în Str. Pitar Moş, împreună cu sora sa, unde ducea o viaţă aproape de ascet. Venea la bancă şi pleca întotdeauna pe jos. Era îmbrăcat simplu, dar elegant, costumul fiind croit din stofă făcută în ţară. În ultimii patruzeci de ani ai vieţii, nu s-a lăsat fotografiat niciodată, cu excepția ceremoniei de la dezvelirea statuii lui Ion Brătianu, când un norocos fotograf amator i-a surprins silueta. De aceea, este de mirare cum au putut imagina cei doi sculptori statuia sa din faţa Băncii Naţionale.
Literat și ziarist
Eugeniu Carada a cochetat cu muzele, fiind poet, jurnalist și publicist. Scrierile lui, deși nu au intrat în istoria literaturii române, se remarcă prin nedisimulată însuflețire patriotică, specifică celor din generația sa.
Câteva dintre poeziile lui au trecut chiar și Carpații, fiind cântate de corurile din multe localități din Transilvania, cum ar fi, de exemplu, „Frunzuliță verde de stejar „, care a fost atribuit multă vreme lui Alecsandri. Pus pe muzică de Al. Flechtenmacher, textul a intrat în toate culegerile de cântece patriotice românești: “Ia-ți viteaza săbioară, oștean dragul meu,/ Și-ți dă pentru țărișoară tot sângele tău,/ Pentru dulcea țărișoară steagul străbun,/ Mergi cu dragă inimioară, măi frate Român!”
În tinerețe a scris o mulțime de piese dramatice, care s-au jucat cu succes pe scena Teatrului National din București: Banii, Gloria, Amorul, Cimpoiul fermecat, Urâta satului, Fata de la Cozia.
Aceasta din urmă a avut parte de muzica talentatului compozitor A. Flechtenmacher, fiind o încercare de a crea o operă națională, cu muzică națională.
Versurile acestea au fost tipărite la 1857, cu doi ani înaintea Unirii, dar el a scris și studii de atitudine: „ Intrigile Rusiei în România” sau „Propaganda rusească în Orient”.
Ca Mecena a contribuit cu sume enorme la ridicarea Monumentului Pompierilor din Dealul Spirii, a Statuii lui Brătianu, a lui Rosetti.
Ca jurnalist, a trimis corespondențe în paginile ziarelor de la Paris: L’homme libre, Le Siècle, La semaine financière. Scrie pentru ele știri din România. În ianuarie 1857 face, pentru scurtă vreme, cronică dramatică în paginile gazetei Timpul a lui Grigore Busuioceanu, apoi trece la Naţionalul lui Vasile Boierescu, unde scrie, fără să semneze, cronici de politică externă, traducând din ziarele străine, franceze, engleze şi germane. Neîmpărtășind aceleași idei politice cu Vasile Boierescu sau Grigore Busuioceanu, îi părăsește. În 1859 devine, pentru mai mult de un deceniu, secretarul de redacție al oficiosului liberal „Românul”, condus de C.A. Rosetti, iar din 1866, prim redactor, până în anul 1871. Aici va susține o rubrică de dezbateri pe teme parlamentare, sub genericul „Adunarea Națională”. Motivul despărțirii sale de redacția ziarului a fost decizia lui C. A. Rosetti de a se depărta de linia politică a Partidului Liberal.
Eugeniu Carada a fost și un susținător activ și generos al presei românești din Ardeal. În epocă, el era considerat cel mai sincer şi cel mai dedicat prieten al românilor de peste munții Carpați, luând asupra sa (fiindcă guvernul era legat de obligații politice asumate) toate amenzile și toate pedepsele pecuniare primite în lungi procese de către jurnaliștii și presa românească din Transilvania, în încercarea opresorilor de a distruge ziarele românești. A acoperit zeci de ani cheltuielile electorale ale partidei naționale din Ardeal, a îndulcit zilele Memorandiştilor aflați în temnițe şi a răscumpărat cu bani grei eliberarea deținuților români, plătind autorităților de la Pesta, fără să se uite la sume.
Acesta este omul a cărui viață trebuie cunoscută și respectată.
Tanța Tănăsescu / UZPR